Georgeta Niculescu
Nebunia ca o încercare de reorganizare internă
Nebunia, ca etichetă socială, devine evidentă în observațiile noastre cotidiene, iar fiecare dintre noi poate experimenta, la un moment dat un comportament exagerat care sfidează normele.
Numită de unii boală psihică, boală mintală, alienare, psihoză, de alții caz de rezolvat, afectarea psihică atrage atenția prin exagerarea sau bizareria unor manifestări cu caracter irațional. Anumite forme trecătoare, sau chiar mai serioase, de suferință psihică și dificultăți de autoreglare afectivă pot fi observate pe propria piele și se pot identifica la ceilalți. Nu trebuie să fii specialist sau preocupat de psihiatrie ca să observi tensiunea psihică a altcuiva.
În fiecare dintre noi, la un moment dat, erupe un comportament exagerat, uneori numit „nebunesc”. Atunci când ceva apasă prea tare, un moment de schimbare sau o presiune extremă declanșează manifestări nefirești, care sunt, de fapt singurele forme de simbolizare sau de apărare posibile în acel moment. Deosebirea între o suferință serioasă și numai un moment de alunecare este de exemplu, aceea că cineva care are o halucinație vizuală poate trece ușor peste, o pune pe seama unei zile obositoare, însă persoana psihotică încearcă să găsească ceva logic, construiește un raționament care poate fi ireproșabil.
Încercarea de a da un sens. Suferința psihică se manifestă adesea în comportamente care pot fi ușor de recunoscut; totuși, în alte situații, poate rămâne invizibilă, o suferință tăcută. Spre deosebire de bolile somatice, în afectarea psihică se poate observa o schimbare a interacțiunilor sociale, a percepțiilor, a funcțiilor cognitive, a interpretării realității, a raționamentului logic, a afectului. Oamenii afirmă mai des despre cineva: „pare cam nebun”, „exagerat”, „s-a retras, ce o fi cu el?” sau „bizar” decât „pare că are diabet” sau „litiază renală”. Schimbările în comportament și dispoziție apar și dispar, alteori se accentuează, îi sperie și îi copleșește atât pe cei care suferă cât și pe ceilalți, fiind adesea greu de înțeles. Ne dăm seama că ceva este altfel, observând diferența dintre percepția asupra funcționării anterioare și modul în care persoana se raportează la realitate în momentul suferinței. Când sesizăm nefirescul sau când ne raportăm la realitate, realizăm că ceva nu se potrivește: afară este zi, nu este noapte; mâncăm o prăjitură și nu murim din cauza otrăvii pe care o conține. Există însă și nebunia subtilă de care pomenește Darian Leader în cartea sa, ”Ce este nebunia”?.
”Recunoașterea prevalenței acestui tip de psihoză și studierea structurii ei sunt deosebit de importante astăzi, din mai multe motive. Se dă o mână de ajutor nu doar în strădania destigmatizării nebuniei, prin domolirea asimilării ei cu comportamentul extravagant și periculos, dar din clipa în care înțelegem că oamenii pot să fie nebuni fără a înnebuni și să ducă o viață perfect normală, acest lucru va avea consecințe semnificative când vine vorba să-i ajutăm pe cei a căror nebunie a detonat cu adevărat. Dacă putem înțelege ce anume i-a permis cuiva să rămână stabil și să evite simptomele cele mai năruit oare și mai dureroase ale psihozei, putem folosi cele aflate pentru a ne gândi la direcții de acțiune în lucru cu cei a căror nebunie a fost efectiv declanșată” (Darian Leader, p 23)
Leader sugerează că mulți oameni care experimentează stări psihotice pot funcționa în mod normal în societate, ceea ce contrazice stereotipurile conform cărora nebunia este inevitabil asociată cu comportamente extreme sau periculoase.
Menținerea organizării. Nebunia poate fi considerată o formă de menținere a organizării psihice în marea dezorganizare. Un delir poate fi, astfel, un mod de a încerca să-ți înțelegi experiențele, de a face suportabilă angoasa de irealitate așa cum descrie Marguerite Sechehaye în „Jurnalul unei schizofrene”: ”În liniște și imensitate fiecare obiect se decupa cu cuțitul, detașat în vid, în nemărginire, separat de alte obiecte… Apoi spuneam: scaunul mă batjocorește, mă șicanează. În realitate, nu era chiar așa, dar nu aveam decât aceste cuvinte pentru a exprima frica și sentimentul acut că scaunul există și că nu avea nicio altă semnificație”. ( Marguerite Sechehaye,2010, p 52”)
Prin modul în care descrie obiectele din jur, Sechehaye ilustrează o formă de percepție distorsionată care devine totodată o metodă de a face fata unei realități copleșitoare. Această relație problematică cu obiectele din mediul imediat reflectă nu doar o străduință de a găsi ordinea într-o lume haotică, ci și dificultățile de a exprima emoții intense și anxietatea profundă. Acest aspect ne ajuta să înțelegem că nebunia nu este doar o pierdere a rațiunii, ci și o formă de căutare a sensului în mijlocul confuziei și al fricii.
Citatul lui Elyn Saks scoate în evidență modul în care, în fața suferinței psihice, autoarea recurge la strategii de adaptare care pot părea neobișnuite sau ciudate pentru observatori. Vorbitul nedeslușit și gesticulațiile devin forme de autoexprimare și de protecție, oferindu-i o senzație de calm într-un moment de intensă frică interioară. Această auto-reglare poate fi văzută drept un mecanism psihic prin care Saks își creează un spațiu de siguranță, distanțându-se de privirile curioase ale trecătorilor. Compararea acestui comportament cu senzația de confort oferită de o păturică pentru un copil speriat ilustrează profunzimea emoțională a experienței sale. Această relație între comportamentele aparent ciudate și nevoia umană de liniște și protecție subliniază complexitatea suferinței mintale și modul în care indivizii își dezvoltă propriile metode de reorganizare.
”Pe măsură ce am devenit din ce în ce mai izolată, am început să vorbesc nedeslușit singură, și să gesticuleze în timp ce mergeam pe stradă, ceva ce nu făcusem nici în cele mai crunte momente la Vanderbilt stau vara de dinainte, în Miami. Când auzeam sunetele pe care le scoteam, nu mă simțeam nici deranjată, nici surprinsă; dintr-un motiv necunoscut, mă ajuta să mă mai calmez. Părea să aducă și o distanță sigură între mine și oamenii care treceau pe lângă mine pe stradă. În mod ciudat, avea un efect liniștitor, foarte asemănător cu senzația pe care trebuie să i-o aducă învelirea cu păturica lui preferată unui copil înspăimântat.” (citare din Elyn Saks,2016, p 78)
În formele mai severe ale nebuniei, unii oameni se confruntă cu dificultăți semnificative în adaptarea la viața socială; își pierd locul de muncă și, în cele mai grave cazuri ajung pe străzi, iar calitatea vieții se degradează considerabil, suferința internă devenind copleșitoare. Cazurile grave de aceste tipuri sunt ilustrate în filme, romane, povești, opere de artă, biografii și piese de teatru. Unele dintre aceste situații sunt aproape inimaginabile, la fel cum sunt și tratamentele inumane la care au fost supuși unii dintre pacienții psihiatrici în trecut, în secțiile de psihiatrie, în speranța că ar putea fi vindecați. Andrew Scull vorbește despre ”contextul social în care iese la iveală și în care este izolată nebunia” (Scull, 2017, p16) abordând și manifestările nebuniei, semnificațiile și consecințele acesteia. El subliniază că granița dintre sănătatea psihică și boala psihică este adesea neclară și că toate aceste aspecte sunt ”influențate profund de contextul social”.
Când presiunea devine insuportabilă și toate formele de înțelegere, organizare și apărare sunt compromise, sinuciderea devine o opțiune chiar ”o idee rezonabilă”. Andrew Somon, în cartea sa despre suferința mintală, discută despre percepția sinuciderii în acest context complex.
” Când am vorbit cu el, a povestit tot episodul așa cum povestesc eu uneori visele, evenimente în care par să fi jucat un rol uimitor de activ, însă cărora nu le pot desluși înțelesul…Nu știu de ce am vrut să mor, a zis dar vă pot spune că ieri mi se părea perfect rezonabil. Am examinat împreună amănuntele. Am hotărât că lumea ar fi un loc mai bun fără mine, a zis. Am chibzuit îndelung și am văzut că asta mi-ar elibera soția, că ar fi mai bine pentru restaurant, că ar fi o ușurare pentru mine. Ăsta-i lucru tare ciudat: că părea o idee atât de evident bună, atât de rezonabilă.” ( Andrew Solomon p 338)
Alte forme de nebunie includ psihoza tăcută, în care există idei delirante, idei fixe bazate pe premise false, în care gândurile schizotipale sunt păstrate secrete. Pot fi incluse aici și situațiile când dintr-o dată un comportament extrem de agresiv erupe.
Granița între normal și patologic, definițiile și categoriile diagnostice se schimbă permanent, constituind o încercare continuă de a redefini sănătatea și boala psihică. Această dinamică comportă o punere în discuție constantă a ce înseamnă sănătatea și boala psihică, inclusiv modalitățile de tratament și evaluare. Pentru unii specialiști este preferată descrierea fenomenologică și existențială a situației, evitându-se termenul de boală și eticheta de bolnav pentru persoanele afectate psihic. De asemnea se fac eforturi pentru a crea un limbaj diagnostic comun, deși acesta suscită multe discuții, așa cu ne arată Andrew Scull: „Manualul de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale (DSM) a dobândit o influență mondială, nu în ultimul rând datorită legăturilor lui cu revoluția psihofarmacologiei, și-a supus biblia la iterări și revizuiri aparent fără sfârșit… În funcție de maniera de a socoti, a ajuns în prezent la a cincea sau a șaptea revizuire, iar publicarea ultimii sale încarnări a fost întârziată de ani de discuții aprinse și controverse publice privitoare la conținut” ( Scull, 2017, p15). Sistemele de clasificare diagnostice sunt în continuă schimbare și îmbunătățire, și deci deși există multe controverse, responsabiltatea pentru elaborarea unor criterii diagnostice pare că reflectă mai multă grija față de suferința psihică Și are potențialul de a reduce stigma asociată cu suferința mentală și de a îmbunătăți calitatea îngrijirii oferite persoanelor care se confruntă cu astfel de dificultăți.
Explorarea suferinței mintale: perspective din psihoterapia centrată pe persoană și alte abordări terapeutice
Există numeroase explicații etiologice pentru suferința psihică, iar în cadrul metodei Psihoterapia Centrată pe Persoană, conceptul de incongruență este fundamental în înțelegerea tulburărilor psihice. Incongruența este trăită ca o stare de suferință și tensiune.
Experiențele extrem de incompatibile cu conceptul de sine pot duce la o deficiență în sistemul de apărare, permițând acestor experiențe să copleșească conceptul de sine. Această copleșire poate duce la fragmentarea conceptului de sine și dezorganizarea în comportament, un fenomen adesea clasificat drept psihoză atunci când dezorganizarea devine semnificativă. Clienții care trec prin procese psihotice pot găsi că legătura lor cu ‘sine’, ‘lume’ și ‘alții’ este afectată. Un stil de procesare psihotică este observat atunci când clienții se luptă să construiască narațiuni despre experiențele lor care să aibă sens în cadrul culturii lor.
Dar ce este conceptul despre Sine în psihoterapia centrată pe persoană?
În psihoterapia centrată pe persoană, conceptul despre sine este un proces care începe cu primele interacțiuni ale copilului cu mediul său. Structura sinelui este o ”configurație conceptuală organizată, fluidă, dar constantă, a percepțiilor caracteristiciilor și relațiilor lui ”Eu” sau ”Mie”, împreună cu valorile atașate acestor concepte” (Rogers,1951, p 432). Printre primele trăiri ale selfului copilului obișnuit sunt acelea de a fi iubit de părinții lui și de asemenea evaluările senzoriale positive, care în primă fază nu sunt incongruente cu conceptul de Sine ca persoană care poate fi iubită. Mai târziu intervin amenințări la adresa Sinelui ca urmare a evalărilor din partea mediului. Astfel apar consecințe cum ar fi negarea satisfacțiilor care sunt trăite și introiectarea atitudinilor parentale. Este important de menționat ca nu este relevant faptul că aceste sunt percepute ca fiind ale altora ci faptul că ele sunt experimentate într-o manieră distorsionată ”ca și cum ar fi bazate pe dovada propriei înzestrări senzoriale și viscerale a persoanei.” (Rogers,1951, 433)
Sănătatea psihică este afectată atunci când ”trăirea organică se întâmplă, dar nu are loc o simbolizare a acestei trăiri sau are loc doar o simbolizare distorsionată pentru că o reprezentare conștientă adecvată a ei ar fi în întregime în concurență cu conceptul de sine.” (Rogers, 1951, p. 437)
”În alte cazuri individul simte, pe măsură ce își explorează inadaptarea, că nu are niciun Sine, că este un zero, că singurul lui Sine constă în strădania de a face ceea ce alții consideră că ar trebui să facă. Conceptul de Sine, cu alte cuvinte, este bazat aproape în întregime pe valoarea experienței care este preluată de la ceilalți și conține un minimum de simbolizării precise ale experienței și un minim al evaluări organismice a experienței. Din moment c valorile deținute de ceilalți nu au, în mod obligatoriu, nici o legătură cu trăirile organice reale ale unei persoane, discrepanța dintre structura Sinelui și lumea trăirilor ajunge, treptat, să fie exprimată sub forma unui sentiment de tensiune și suferință.” (Rogers, 1951, p 442-443)
În psihoterapia centrată pe persoană, simptomele bolii sunt considerate urmări sau fenomene ce însoțesc trăirile de suferință, adică de incongruență. Incongrunța poate proveni din șase surse principale, ordonate după gradul de împovărare psihică (Speierer citat în Gesprächspsychotherapie, 2006, pag 459): 1. Evenimente de viață: decesul unei persoane apropiate, eșecuri personale, infrângeri și experiențe traumatizante precum violența, accidentele sau bolile. 2. Conceptul de sine: Aceasta se referă la recunoașterea responsabilității pentru problemele personale, autoreproșuri și introiecții evaluative. 3. Experiențe de interacțiune din trecut: Acestea includ neînțelegeri trăite în copilărie, relații nesatisfăcătoare cu părinții și lipsa de încredere în ceilalți. 4. Experiențe de interacțiune din prezent: Relațiile negative actuale și neîncrederea în ceilalți pot influența sănătatea psihică și pot conduce la comportamente disfuncționale. 5. Așteptări viitoare negative: Acestea se referă la frici legate de viitor, inclusiv lipsa de încredere în perspectivele profesionale și slabe speranțe pentru un viitor bun. 6. O teorie a tulburărilor care țin de factorii predispozanți, în special existența continuă a problemelor încă din copilărie și o stare de sănătate care depinde în mod evident de perioada anului.
O Perspectivă umanistă a sănătății mintale.
Principiile practicii terapeutice. Orientarea către creștere, dezvoltare și funcționare optimă reprezintă un principiu fundamental în cadrul practicii terapeutice centrate pe client, chiar și în situațiile în care se lucrează cu indivizi profund afectați. Persoanele cu probleme de sănătate mintală sunt abordate ca un întreg, avându-se în vedere că dispun de resursele necesare pentru a depăși aceste dificultăți.
Importanța integrării exeperiențelor. Carl Rogers a tratat nebunia și sănătatea mintală dintr-o perspectivă umanistă, punând accent pe experiența subiectivă a individului, pe relația terapeutică și pe procesul de autocunoaștere și autorealizare. El afirmă:
” Cea mai bună definiție despre ceea ce reprezintă integrarea pare să fie această afirmație că toate experiențele senzoriale și viscerale sunt admisibile în conștiință prin intermediul unei simbolizării precise și organizabile într-un sistem care este intern congruent și care constituie sau este legat de structura Sinelui. Odată ce apare acest tip de integrare, tendința către creștere poate deveni pe deplin funcțională și individul se mișcă în direcții normale tuturor formelor de viață organice.” ( Rogers,1959, p 443)
Ca o persoana să se deschidă către cele mai ascunse și reticente zone, spre acele experiețe trăite numai sensorial, visceral și nepuse în cuvinte este nevoie de timp, de o relație terapeutică suficient de sigură și de încredere, relație în care ”atitudinile” psihoterapeutul sunt de empatie, privire pozitivă necondiționată și congruență, la care se adaugă prezența și contactul psihologic. Aceste atitudini sunt esențiale, iar percepția clientului asupra lor joacă un rol crucial.
Timpul și spațiul sunt foarte importante și există un fel de recunoaștere a psihoterapiei pe termen lung.
”Închipuiți-vă ce puține poți afla de la pacient, cu un interviu de tip chestionar, timp de o oră, în ziua de azi! Într-adevăr, succesul multor tratamente contemporane se măsoară în termenii a cât de bine poate un subiect psihotic să-și ascundă psihoza, cât de bine se poate conforma și plia pe așteptările celorlalți. Pierdem mult aici din ceea ce se poate afla cu ajutorul unei conversații pe termen lung – nu timp de o oră în fiecare lună, ci, adeseori, o conversație care să se deruleze de- a lungul anilor, dacă nu chiar a deceniilor. E grăitor că de la sfârșitul secolului al XIX-lea lucrările psihiatrice despre reticență au fost cvaziinexistente, de parcă am vrea să știm mereu mai puțin despre ceea ce contează pentru pacienții noștri.”( Leader, 2016, p 27)
Pre-Terapia lui Garry Prouty. Pentru situațiile în care contactul psihologic este profund afectat Garry Prouty a dezvoltat Pre-Terapia, care combină atitudinile de bază descrise de Carl Rogers (empatie, acceptare pozitivă necondiționată și congruență) cu teoria contactului bazată pe principiile reflectării. Pre-terapia oferă oportunitatea clienților etichetați ca inaccesibili psihoterapiei inclusiv pacienților psihiatrici cronici spitalizați pentru perioade lungi de timp și persoanlor cu dizabilități mintale.
Atât „atitudinile” sau „condițiile” cât și contactul sunt necesare în lucrul cu „cei care suferă de boli mintale sau care au diagnosticul de schizofrenie.
Încercările teoretice de a defini diferite concepte cu implicații în înțelegerea și tratarea suferinței psihice sunt vaste. Totuși, demersul cel mai semnificativ este acela al cunoașterii de sine, al dezvoltării unui „nou sentiment despre mine însumi” (Rogers, 1951, p 443), sau curățirea prin procesul de introspecție (citat din Kohut, p 568) și veți continua dumneavoastră cu alte abordări.
„Știm că avem rezistențe, știm că încercăm să ornamentăm, știm că încercăm să dăm un luciu lucrurilor dureroase. Și astfel învățăm cum să curățăm lentilele microscopului nostru orientat intern și atunci scăpăm de o parte din erori. Însă este o metodă ce nu poate fi demonstrată; din punct de vedere rațional este bună, însă e relativă. Nu vom ajunge niciodată la adevăr. Nu vom ști niciodată ce este, de fapt, acest aspect al lumii, așa cum nu vom ști niciodată ce este cu adevărat lumea exterioară. În noi înșine, fie; în oameni oarecum asemănători cu noi, având același sex, aceeași vârstă, aceleași experiențe, aceeași cultură, fie.” (citat din Kohut, p 568)
Abordările discutate subliniază importanța relației terapeutice și a proceselor interioare în tratamentul sănătății mintale. Integrarea diferitelor perspective și metode psihoterapeutice contribuie la o înțelegere mai profundă și la o eficiență crescută a prevenției și intervențiilor în domeniul sănătății mintale. Este dificil în fața cazurilor grele psihiatrice să-ți păstrezi optimismul însă nimic nu i-a făcut pe oameni până acum să abandoneze lupta în a găsi modalități noi de abordare.
Andrew Scull ( 2017), O istorie culturala a nebuniei, De la Biblie la Freud, de la casa de nebuni la medicina moderna, Editura Polirom, București
Andrew Solomon (2014) Demonul amiezii. O anatomie a depresiei, Editura Humanitas, București
Carl R. Rogers (2015) Terapia centrată pe client. Practica ei actuală, implicaţii și teorie, Editura TREI, București
Darian Leader (2016) Ce este nebunia?, Editura TREI, București
Elyn R.Saks (2016) Centrul nu se mai susține, Povestea nebuniei mele, Editura TREI, București
Gary Prouty, Dion Van Werde, Marlis Portner, (2002)Pre-Therapy : Reaching Contact, Publisher PCCS Books,
Jochen Eckert (Herausgeber), Eva-Maria Biermann-Ratjen (Herausgeber), Diether Höger Hoger (Herausgeber), (2006) Gesprächspsychotherapie, Springer-Verlag
Marguerite A. Sechehaye (2011) Jurnalul unei Schizofrene, Editura: Editura Fundatia Generatia; Colectia: Spatiul PSY
INDICAȚII DE CITARE
Georgeta Niculescu, „Nebunia ca o încercare de reorganizare internă” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 