Gelu Sabău
Națiune, naționalism și globalizare la început de secol XXI
Cartea lui Yael Tamir, De ce naționalism?, este o încercare concisă și percutantă de a prezenta motivele care au condus la recrudescența ideologiei naționaliste în zilele noastre, fenomen care cunoaște azi o răspândire largă în lumea occidentală, cunoscut îndeobște sub numele de suveranism. Este acesta un fenomen istoric semnificativ pentru epoca noastră? Reprezintă el un punct de cotitură istorică? Sau, dimpotrivă, statul național e doar o etapă depășită a istoriei? Este suveranismul expresia unor mișcări resentimentare, care nu înțeleg sensul istoriei, fiind doar o chestiune de timp până vor ajunge la coșul de gunoi al istoriei? Sunt întrebări care frământă azi spațiul public, cărora vom încerca să le căutăm un răspuns, urmărind firul cărții.
Pentru a căuta răspunsuri voi ieși mai întâi din cadrul narativ al cărții, pentru a reveni ulterior la ideile prezentate de autoare. Ideea modernă de națiune s-a născut o dată cu Revoluția Franceză, fiind strâns legată de cea de suveranitate a poporului și, implicit, de instaurarea democrației moderne. În felul acesta, perioada de după 1789 este o epocă a trecerii de la regimurile monarhice tradiționale către statele naționale și democrațiile moderne. Totodată, este și epoca dezvoltării capitalismului, cu epicentrul său în Marea Britanie. De aceea secolul al XIX-lea este traversat de câteva tendințe istorice majore, care nu sunt neapărat convergente, ci sunt într-un anumit sens contradictorii, creând tensiuni inerente. Avem, pe de-o parte, o succesiune a revoluțiilor politice, care vor conduce la formarea statelor moderne și, pe de altă parte, capitalismul, ca model economic și social de dezvoltare aflat în plină expansiune, care va conduce la prima globalizare. Globalizarea este consecința expansiunii capitaliste și a introducerii teritoriilor coloniale în economia de tip capitalist. De aici, o tensiune inerentă care apare între statul național, ca produs al Revoluției Franceze, și imperiile capitaliste construite pe baza expansiunii coloniale[1]. Aceste tendințe vor continua, Primul Război Mondial conducând la dispariția ultimelor monarhii tradiționale europene (Imperiile Habsburgic, Țarist și Otoman) și la apariția unor noi configurații politice. După război apar statele naționale în Europa de Est, iar Imperiul Țarist se transformă într-o uniune supranațională, instituind regimul politic care se considera pe sine cel mai avansat în epocă: Uniunea Sovietică.
Perioada interbelică a fost o perioadă de interregn, produsă de reașezarea puterilor europene și de setea de revanșă a Germaniei, care culminează cu al Doilea Război Mondial. Noua ordine internațională va fi structurată după război de conflictul celor două tabere ideologice, democrația liberală și comunismul. Ca o consecință a războiului se produce fenomenul decolonizării și apariția unor noi state naționale pe teritoriul fostelor colonii. Totodată, revine un al doilea val al globalizării, care stă sub semnul tratatului de la Breton Woods. Dacă prima globalizare a fost rezultatul extinderii imperiilor coloniale, a doua globalizare stă sub semnul dolarului ca valută forte, garantată în aur, și al puterii statelor participante de a controla fluxurile de capital la nivel internațional.
Acest al doilea val al globalizării va lua sfârșit la începutul anilor ‘70, când SUA va renunța la etalonul aur pentru dolar, în principal din nevoia de finanțare a deficitelor în creștere. Instituțiile internaționale (Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială și Organizația Mondială a Comerțului) vor căpăta atribuții sporite, devenind un fel de instituții-tutelă ale procesului globalizării, intrat de acum în al treilea val[2]. Este și perioada începând cu care se vorbește tot mai mult despre slăbirea statelor naționale, deoarece piețele globale încep să acționeze într-o tot mai mare măsură independent de politicile naționale, iar statele naționale sunt constrânse, prin intermediul pârghiilor financiare, să accepte regulile impuse de instituțiile supranaționale. Altfel spus, finanțele internaționale devin tot mai puternice, fără a mai ține seama de reglementările politice și economice naționale. Dacă anterior se pornea de la premiza că globalizarea trebuie să servească economiilor naționale, acum premiza este mai degrabă răsturnată, economiile naționale sunt cele care trebuie să servească globalizării. Acest proces se va extinde și accelera după căderea comunismului din anii ‘90.
Cadrul general schițat mai sus cred că este relevant în momentul în care discutăm ideile prezentate în cartea lui Yael Tamir. Tamir acceptă realitatea celui de-al treilea val al globalizării și, pe cale de consecință, erodarea statului național, dar încearcă încearcă să explice recrudescența noului val de naționalism, care, după cum afirmă autoarea, a luat cu totul prin surprindere elita occidentală. Acest val este rezultatul, în aparență paradoxal, al erodării statului național și, pe de altă parte, al atingerii limitelor procesului de globalizare. Globalizarea celui de-al treilea val mai este numită și globalizare neoliberală sau hiperglobalizare, tocmai pentru a sublinia accelerarea fenomenului și supremația piețelor internaționale comparativ cu formele anterioare ale globalizării. Acest val este declanșat de epuizarea modelului economic fordist și de nevoia de a stimula modelul de creștere economică[3]. Modelul de fabrică intră în criză, apar delocalizările industriale, o parte din economia industrială a lumii mutându-se în extremul Orient, iar economia se financiarizează într-o măsură tot mai mare. După cum am spus, acest proces se accentuează după căderea comunismului. Pentru a oferi câteva cifre relevante cu privire la evoluția economiei financiare, putem spune că în anul 2005 valoarea produselor financiare derivate era de aproape 5 ori mai mare decât valoarea tuturor bunurilor produse în lume, în condițiile în care în anii ‘90 ponderea acestor produse financiare era aproape de zero[4]. Evoluția este una fulminantă.Efectele sociale ale acestei evoluții pe termen lung vor consta într-o adâncire a discrepanțelor sociale în lumea occidentală, muncitorii fiind primii care au avut de pierdut, în primul rând, prin delocalizarea producției industriale și, apoi, prin încurajarea imigranților în lumea occidentală, pentru a stimula oferta de mână de lucru[5]. Au avut de câștigat cei care activau în lumea financiară și, desigur, o pătură foarte subțire, cea a milionarilor și miliardarilor, cărora le-au sporit averile în ultimii 40-50 de ani. Cu alte cuvinte, al treilea val de globalizare a acționat în mod evident în favoarea unei elite bogate, care a devenit și mai bogată, și în dezavantajul clasei de mijloc, care s-a subțiat, iar mai recent a început să sărăcească.
Însă, tot elita e cea care a avut și are resursele necesare pentru a construi discursul public și a influența mentalitatea dominantă. Ea dă tonul în privința a ceea ce este moralmente acceptabil sau, dimpotrivă, condamnabil. Relevant din acest punct de vedere este manifestul Nutopia, lansat de John Lennon și Yoko Ono în 1973, după ce lui John Lennon i se refuzase permisul de ședere în SUA. Alături de imnul Imagine, apropiat ca mesaj, manifestul lui Lennon este reprezentativ pentru mentalitatea globală și universalistă pe care o adoptă elita occidentală. Visul unui soi de comunism infantil, care se regăsește în versurile din Imagine, este visul celor care își permit să trăiască oriunde în lumea aceasta. John Lennon era milionar, dar visa o lume fără state, religie și, mai ales, fără proprietate! De aceea, cântărețul britanic Elvis Costello avea dreptate când îl ironiza în versurile unei alte melodii: „Oare nu a fost milionar cel care a spus: imaginează-ți că nu există posesie?”[6]
O astfel de mentalitate trădează mai degrabă o prejudecată de clasă, și nu un vis universal valabil ca atare pentru toți oamenii. Și, desigur, realitatea socială confirmă astfel de prejudecăți: în SUA, spre exemplu, s-a scris deja despre mentalitatea global-universalistă a celor care fac parte din elita economico-socială și care nu se mai simt solidari cu celelalte clase sociale americane, ci mai degrabă cu alte persoane cu statut economic comparabil, indiferent de țara de proveniență[7]. Astfel de persoane domiciliază de obicei pe zonele de coastă, deoarece sunt zonele cu cea mai mare deschidere spre exterior, opțiunile lor sunt mai degrabă apatride, iar domiciliul poate fi schimbat oricând în funcție de sfatul consilierului fiscal. Între 2013 și 2016 numărul emigranților milionari a crescut cu 60%![8] Lumea ideală visată de John Lennon nu este în realitate fără state și fără proprietăți, ci este una cu cât mai multe proprietăți concentrate dacă se poate în paradisurile fiscale!
Nu aceeași este situația lucrătorilor calificați, care fac parte din clasa mijlocie, sau a celor mai puțin calificați, care aspirau la clasa de mijloc. În ultimii 50 de ani situația acestor categorii sociale din Occident a stagnat, atunci când nu s-a înrăutățit. Motivele sunt mai multe: delocalizarea fabricilor în extremul Orient, concurența imigranților veniți în Occident, pierderea unor drepturi sociale din cauza slăbirii mișcării sindicale, concurența produselor similare fabricate în Asia la costuri mai mici etc. Dacă până recent statutul muncitorilor necalificați sau slab calificați era supus riscului de precarizare, în ultimii ani concurența începe să se facă simțită și pentru persoanele calificate care au absolvit studii superioare. Tocmai de aceea persoanele care își simt amenințate interesele în cadrul acestui proces de globalizare reacționează și critică ceea ce se întâmplă. O parte din ei au aderat la așa numitul suveranism. Numai că, discursul public fiind construit de elite, mesajul inculcat față de aceste categorii sociale este că sunt needucați, înguști la minte, bigoți, medievali. Și alte epitete pe care le-am auzit de mii de ori. Însă, după cum subliniază și Yael Tamir, diferența între unii și alții nu este dată de superioritatea morală a unora versus inferioritatea morală a celorlalți, ci pur și simplu de interesele lor diferite. „Cei vulnerabili consideră, pe bună dreptate, că este nedrept ca acelora care exploatează munca ieftină și resursele naturale de peste mări și țări să li se permită să se descrie pe ei înșiși drept universaliști morali, în timp ce aceia care încearcă să-și apere slujbele și viitorul la ei acasă să fie etichetați drept bigoți înguști la minte.”[9] Și, într-adevăr, pretinsa superioritate morală în numele progresismului universalist se dovedește a nu fi altceva decât o ideologie care maschează abil și eficient interesul de clasă.
Relevantă în carte mi se pare și clasificarea tendințelor naționaliste existente în momentul de față: este vorba despre două tipuri de naționalism, naționalismul celor avuți, respectiv, naționalismul celor dezavantajați. După cum am spus, deși aparent paradoxal, ambele sunt rezultatul slăbirii statului național. Naționalismul celor avuți se referă la mișcările separatiste existente în unele regiuni europene, care doresc autonomia acelor zone față de statele din care fac parte. Unul dintre argumentele invocate vizează contribuția mai importantă a acelor regiuni la economia națională, celelalte provincii mai sărace fiind văzute ca un soi de povară. Este vorba de regiuni precum Catalonia în Spania, Flandra în Belgia, Lombardia în Italia sau Transilvania în România. Știm că în Transilvania, pe lângă maghiarii care își exprimă periodic dorința pentru autonomia Ținutului Secuiesc, există și voci care solicită autonomia Transilvaniei, tocmai în virtutea unei pretinse superiorități economice și morale. Astfel de voci sunt în general acceptate în spațiul public sau, în orice caz, nu sunt blamate moral, cum sunt cele ale suveraniștilor, care reprezintă mai degrabă naționalismul celor dezavantajați. Motivele ar fi două: în secolul al XIX-lea, naționalismul zonelor separatiste era în general criticat, pornind de la argumente de tip utilitarist. Cum epoca era cea a construirii statelor națiune și a expansiunii capitaliste, piețele naționale erau în plin proces de dezvoltare. De aceea se considera că era imposibil ca teritoriile separatiste să fie autonome din punct de vedere economic. Azi, când economiile sunt integrate la nivel supra-național și global, acest aspect nu mai reprezintă un impediment. Un al doilea motiv este legat de faptul că în cadrul Uniunii Europene se pune accentul pe diversitatea culturală locală, încurajând limbile și culturile locale. Această tendință încurajează în mod latent astfel de mișcări separatiste. Acestea sunt și motivele pentru care aceste mișcări nu sunt condamnate în mod vehement, ci, mai degrabă, sunt tolerate în mod implicit.
Al doilea tip de naționalism, naționalismul celor vulnerabili, se referă la categoriile de populație care au avut mai degrabă de pierdut în urma schimbărilor provocate de cel de-al treilea val al globalizării. Și, după cum punctează autoarea, există probabil două efecte majore produse de aceste schimbări: abandonarea discursului de clasă și efectele resimțite de sistemele publice de educație. Sistemul de învățământ public este fără îndoială produsul reformelor moderne, fiind rezultatul dezvoltării economiei industriale și al economiilor naționale. Totodată el a fost și un instrument pentru consolidarea statului național. Este și motivul pentru care destinul celor două este legat. Din acest punct de vedere diagnosticul lui Yael Tamir este ferm: „Învățământul public național reprezintă principala victimă a globalizării.”[10] Sunt câteva motive pentru care acest lucru s-a întâmplat. O dată cu accelerarea procesului de globalizare și cu slăbirea statului național, statul începe să piardă din atributele sale economice și sociale. Dacă scopul învățământului public este formarea de buni cetățeni și pregătirea pentru o dinamică a pieței interne, o dată cu globalizarea aceste țeluri își pierd din relevanță. Statutul de cetățean nu mai este atât de relevant pentru calitatea vieții individului, iar piața globală le oferă unora oportunități economice mai mari decât piața internă. De aceea adepții globalizării vor susține că învățământul public este depășit, optând pentru școli private, care le vor servi mai bine scopurilor lor. Pentru ceilalți, sistemul de educație își pierde capacitatea de mobilizare și integrare, motiv pentru care începe să își piardă respectul cetățenilor. Faptul este cu atât mai grav, cu cât discursurile referitoare la egalitatea de șanse și reușite pe baza meritelor sunt păstrate la nivel oficial, dar acest lucru nu se mai întâmplă în realitate. Asta conduce la creșterea neîncrederii cetățenilor în instituțiile de stat. Se ajunge ca funcția de integrare și ascensiune socială pe care sistemul de educație modern a avut-o prin excelență să fie și ea pervertită, în momentul de față educația perpetuând și stimulând mai degrabă discrepanțele sociale existente.
Abandonarea discursului de clasă este o altă consecință a hiperglobalizării. Aici autoarea oferă în mod implicit o posibilă explicație pentru eșecul stângii politice în Occident, ideile sale reprezentând totodată o provocare pentru aceasta. O dată cu începutul delocalizării industriale și a dereglementărilor de pe piața muncii, sindicatele muncitorești sunt afectate, iar referința la clasele sociale devine mai puțin frecventă, fiind înlocuită treptat cu discursul identitar. Stânga intelectuală și politică se orientează tot mai mult spre problemele diferitelor tipuri de minorități, abandonând tematica economico-socială[11]. În opinia lui Tamir această turnură discursivă a susținut procesul de globalizare și a permis consolidarea puterii elitelor asupra restului societății.
„Eliminarea referirii la clasă din discursul social și politic a scutit elitele de obligația de a oferi soluții pentru reducerea diferențelor de venituri, permițând întărirea neoliberalismului și convingând publicul (și pe ele însele) că modelul economic liberal, inclusiv acumularea extremă a bogăției în mâinile câtorva, este ceva benefic pentru toți, din punct de vedere social. Se considera de la sine înțeles că, în cele din urmă, bogăția se va prelinge până la cei mai de jos și va contribui la creșterea economiei, îmbunătățind astfel calitatea vieții tuturor membrilor, inclusiv a celor mai defavorizați.”[12]
Cunoaștem cu toții principiul trickle-down, propovăduit și la noi de majoritatea adepților „pieței libere”. Și este adevărat că în tot acest timp bogăția s-a scurs, numai că în direcția opusă celei propovăduite de principiul trickle-down, respectiv dinspre cei mulți și (relativ) săraci, către cei puțini și bogați! Astfel, adoptarea discursului diversității și multiculturalismului ajunge să reprezinte o „diversiune convenabilă”[13], care să mascheze realitatea conflictului de clasă. Adoptarea unor măsuri care să pornească de la discursul identitar și minorități, care presupun selectarea unor membri ai comunităților respective și crearea unei elite a minorităților, este mult mai puțin costisitoare comparativ cu măsurile care ar presupune egalizarea condițiilor sociale pentru majoritatea populației. În felul acesta se ajunge la o realitate paradoxală, pe care unii o trăiesc deja în Occident, că în timp ce săracii sunt lăsați să lupte între ei pentru supraviețuire, membrii elitei culturale și sociale le explică că toți sunt egali și au drepturi! Acești dezmoșteniți ai sorții se vor identifica în termeni sentimentali cu națiunea din care fac parte și cu statul național care era capabil odinioară să le ofere mai multă stabilitate și ceva demnitate. Astfel problemele sociale ignorate mult timp de liberalii progresiști revin de data aceasta sub forma discursului identitar național. Conflictul dintre clase reapare „îmbrăcat în haine naționale”[14].
Spre finalul acestui text voi spune câteva cuvinte despre soluția propusă de autoare. În primul rând, trebuie să precizez că atunci când discută despre naționalism, Yael Tamir nu face diferența, populară la noi, între patriotism și naționalism, înțeles ca forma radicală sau extremistă a patriotismului. Pentru ea, națiune, stat național sau naționalism sunt termeni similari, deși face bineînțeles diferența între un naționalism echilibrat, cel liberal, spre exemplu, și o formă extremă a naționalismului, cum au fost nazismul sau fascismul. Naționalismul este o pasiune puternică, care poate fi atât creatoare, cât și distructivă. Tocmai de aceea Yael Tamir consideră că soluția pentru problemele cu care ne confruntăm azi poate consta într-o întărire a statului național de tip liberal și refacerea parteneriatului între stat, națiune și democrație[15]. Un naționalism liberal echilibrat ar putea fi o soluție pentru a preîntâmpina posibilele derapaje la care ar putea ajunge pasiunea naționalistă, lăsată să se manifeste într-o manieră spontană sau exploatată de populiști. Statele trebuie să își recapete atributele economice și sociale. Politici care să vizeze asigurarea medicală universală, salarii decente, învățământ gratuit în universitățile publice, reglementarea mai strictă a managementului corporativ, interzicerea paradisurilor fiscale etc., toate acestea ar putea conduce la întărirea coeziunii sociale, la recâștigarea încrederii cetățenilor în instituții și, în cele din urmă, la (re)consolidarea democrațiilor occidentale.
Desigur, la modul ideal, aceste soluții sună bine, însă aplicarea lor cred că ridică câteva probleme destul de dificile. În primul rând, cred că perspectiva asupra statului național diferă în funcție de locul din care evaluăm situația concretă. Optica este diferită, chiar și pentru un occidental, dacă ne raportăm la aceasta problemă din Statele Unite ale Americii sau din Uniunea Europeană. Spre exemplu, Uniunea Europeană este rezultatul înțelegerii mai multor state naționale care au căzut de acord pentru a ceda de bunăvoie o parte din propria lor suveranitate, în scopul formării acestei organizații supra-naționale. În același timp, Uniunea Europeană este mai degrabă un proces în desfășurare, nu o stare, iar sensul procesului e acela de a dobândi tot mai multă unitate. Ce ar însemna în acest context ca statele naționale să capete mai multă putere și cum ar preveni asta fărâmițarea politică a continentului, pentru care Uniunea a fost văzută ca o soluție? Cum ar putea Uniunea Europeană să joace un rol mai important la nivel global, în condițiile în care vocile statelor membre ar fi și mai divergente, în loc să fie mai unitare? Până la urmă, Uniunea Europeană a apărut în contextul globalizării postbelice și cred că funcționarea ei trebuie raportată la contextul actual.
Apoi, valurile globalizării nu au apărut de nicăieri, nici ca un miracol și nici ca o conspirație născută din mintea unor elite. Ele au fost rezultatul unor decizii politice, influențate de fiecare dată de considerente economice. După cum arată David Harvey, spre exemplu, majoritatea schimbărilor economice și sociale din ultimii 50 de ani sunt rezultatul nevoii de a menține o rată minimă a profitului, care e undeva în jurul valorii de 3%, fără de care sistemul capitalist nu poate funcționa[16]. De aici apar și hiperglobalizarea și financiarizarea economiei. Deciziile politice pot fi luate în numele unor principii umaniste sau etice, dar nu cred că ele pot funcționa pe termen lung, dacă nu sunt susținute de logica economică. A tempera sau a inversa trendul globalizării, în numele consolidării unor politici publice, este fără îndoială dezirabil. Întrebarea e dacă este însă și fezabil, atât timp cât forțele economice împing lucrurile într-o altă direcție? Realitățile economice și tehnologice ale zilei ridică și mai multe semne de întrebare cu privire la realismul acestor posibilități. Marile companii digitale au căpătat o putere economică fără precedent în istorie, iar influența lor se face resimțită în tot mai multe domenii de activitate, de la educație până la chestiuni legate de securitate sau strategie militară. În aceste condiții este destul de clar că statele sunt cele care devin dependente de puterea acestor companii private, și nu invers. Iar întrebarea legitimă este: pot în aceste condiții statele respective și își consolideze politicile publice excluzând sau făcând abstracție de această dependență? Sau, mai mult, ce se întâmplă cu politicile unor state în momentul în care companiile de care ele sunt dependente aparțin altor state? Întrebările mi se par în bună măsură retorice.
Și, în cele din urmă, aș încheia acest articol afirmând că soluția propusă de Yael Tamir este una rațională, care invită la crearea unui echilibru social, pentru a evita posibile explozii nedorite în viitor. Însă, din păcate, în general istoria nu este condusă de rațiune și echilibru, ci de pasiuni și interese, pasiuni care împing lucrurile într-o anumită direcție, chiar și atunci când rațiunea ne arată destul de clar că acea direcție nu este dezirabilă. Ce anume ne garantează că un naționalism de tip liberal nu ar putea fi repede acaparat de naționalismul extremist, cum s-a mai întâmplat în istorie? În momentul de față globalizarea a ajuns în punctul în care pare că nu doar Occidentul mai este singurul beneficiar, așa cum era obișnuit până acum. De aici probabil și șocul elitei occidentale, despre care vorbește Yael Tamir, în momentul emergenței acestor noi realități sociale și politice, pe care nu era capabilă să le înțeleagă. Mai mult, cartea a fost scrisă înainte ca Trump să câștige cel de-al doilea mandat la Casa Albă. Dacă primul său mandat a fost șocant pentru mulți, atunci cu siguranță începutul celui de-al doilea a fost năucitor! Este o năuceală față de care Occidentul, în general, și Europa, în particular, nu prea știe deocamdată cum să reacționeze.
[1] Vezi Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Partea a doua, „Imperialismul”, ediția a III-a, traducere de Ion Dur și Mircea Ivănescu, Editura Humanitas, București, 2014, pp. 161-378.
[2] Pentru prezentarea celor trei valuri ale globalizării, vezi Dani Rodrik, The Globalization Paradox. Democracy and the Future of the World Economy, W. W. Norton & Company, New York & London, 2011, pp. 21-110.
[3] Vezi David Harvey, Condiția postmodernității, Partea a II-a, „Transformarea politico-economică a capitalismului celei de-a doua jumătăți a secolului XX”, traducere ce Cristina Gyurcsik și Irina Matei, Editura Amarcord, Timișoara, 2002, pp. 117-203.
[4] David Harvey, Enigma capitalului. Crizele capitalismului, traducere de Alexandru Vasile Sava, prefață de Aurelian Giugăl, Alexandria Publishing House, Suceava, 2023, p. 47.
[5] Acest proces este stimulat în special după 1980 (vezi David Harvey, Enigma capitalului, pp. 110-111).
[6] Yael Tamir, De ce naționalism?, traducere de Mihai Roșca, Editura Vremea, București, 2026, p. 56.
[7] Christopher Lasch, Revolta elitelor și trădarea democrației, traducere de Andrei Bereschi, Alexandria Publishing House, Suceava, 2022.
[8] Yael Tamir, op. cit., p. 127.
[9] Ibidem, p. 27.
[10] Ibidem, p. 123.
[11] Pentru a da doar un exemplu sugestiv, vezi încercarea lui Axel Honneth de a revigora tradiția Școlii de la Frankfurt, în condițiile post-comunismului, pornind de la problematica culturală de origine hegeliană a recunoașterii (Axel Honneth, The Struggle for Recognition. The Moral Grammar of Social Conflicts, Translated by Joel Anderson, The MIT Press, Cambridge, 1995). Vezi de asemenea și polemica, în bună măsură ratată, dintre Axel Honneth și Nancy Fraser, cu privire la posibilitatea integrării temelor redistribuției și recunoașterii din perspectiva unei etici sociale: Axel Honneth & Nancy Fraser, Despre redistribuire și recunoaștere. O controversă politico-filosofică, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, introducere de Codrin Tăut, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2012.
[12] Yael Tamir, op. cit., p. 167.
[13] Ibidem, p. 168.
[14] Ibidem, p. 170.
[15] În cartea sa despre Paradoxul globalizării, Dani Rodrik a numit ceea ce se cheamă trilema globalizării: nu poți avea în același timp hiperglobalizare, suveranitate națională și democrație. Un posibil model de dezvoltare ar trebui să aleagă între o combinație de doi termeni care sunt posibili (vezi Dani Rodrik, op. cit., pp. 171-190). Yael Tamir optează pentru o temperare a globalizării în numele democrației și a suveranității naționale, o soluție similară cu cea propusă de Dani Rodrik, care susține un compromis de tip Breton Woods, ce ar tempera hiperglobalizarea de azi. Este probabil și unul dintre motivele pentru care Dani Rodrik semnează un „Cuvânt înainte” pentru această carte.
[16] David Harvey, Enigma capitalului, pp. 54-61.
INDICAȚII DE CITARE
Gelu Sabău, ,,Națiune, naționalism și globalizare la început de secol XXI’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6 / 2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
