Gelu Sabău
Gelu Sabău (coord.), Statul național și ideea sfârșitului istoriei, Editura Universităţii de Vest din Timișoara, 2026, 334 p.
Volumul de față își propune să reviziteze tema sfârșitului istoriei la mai bine de 30 de ani de când a fost relansată, și când, în contextul istoric actual, pare că ne apropiem mai degrabă „sfârșitul sfârșitului istoriei”. Totodată, corelată cu această idee, a fost și intenția de a examina situația statului național și a relației care poate exista între sfârșitul istoriei și statul național. Care este efectul sfârșitului istoriei asupra statului național? Cum se manifestă sfârșitul istoriei asupra țărilor din Estul Europei, unde statele naționale s-au construit mai târziu decât în Vest? Care este situația statelor naționale în contextul global post-colonial al zilelor noastre? Este Uniunea Europeană o formă politică de manifestare a sfârșitului istoriei, așa cum crede Fukuyama? Sunt doar câteva din întrebările la care am încercat să căutăm răspunsuri.
Materialele din volum au fost grupate în patru capitole, corespunzând unor tematici unitare. Primul capitol grupează două articole scrise de Ana Petrache și Cristina Măriuca Grigore, din care aflăm că tema sfârșitului istoriei este o temă teologică. De unde și mesianismul ce caracterizează această temă, a unui sfârșit care a început deja, dar care nu a fost încă împlinit, mesianism pe care îl întâlnim atât în teologia creștină, dar și la autori precum Hegel, Kojève sau Fukuyama. Este discutat raportul dintre teologie și politic în spațiul creștin, respectiv cel iudaic, rezultând că viziunea asupra politicului și a istoriei este influențată decisiv de teologie. Dacă teologia creștină duce la viziunea progresului universal al libertății în istorie, așa cum o regăsim și la Hegel, perspectiva iudaică asupra istoriei, examinată la Scholem, este una anti-hegeliană. În istorie nu există nici un progres, ci istoria profană se desfășoară ciclic, prin apropieri și îndepărtări succesive de istoria sacră.
Al doilea capitol grupează trei articole care aparțin lui Vlad Mureșan, Ovidiu Stanciu și Victor Rizescu. Vlad Mureșan ne propune o întoarcere Hegel însuși, cu o țintă polemică îndreptată direct împotriva viziunii kantiene și kojèviene asupra istoriei. Un Hegel interpretat în spirit hegelian respinge ideea unui sfârșit politic al istoriei, urmat de o pace perpetuă, precum și ideea kojèviană a unui stat universal. Ovidiu Stanciu, ne introduce în hermeneutica kojèviană, încercând să lămurească motivele pentru care interpretarea lui Kojève la Hegel impune tema sfârșitului istoriei. Victor Rizescu susține că momentele reprezentate de cei trei autori, Hegel, Kojève și Fukuyama, au semnificația unor puncte de inflexiune în dinamica raportului dintre stat și națiune. Fiecare din cei trei au marcat un moment important în raportarea la istoria politică.
Capitolul al treilea cuprinde patru articole care își pun problema unor configurații istorice concrete în lumea europeană de azi. Articolul lui Lorin Ghiman analizează dimensiunea mesianismului politic care se poate regăsi în cadrul procesului de integrare europeană. Claudiu Gaiu prezintă două tipuri de subiectivitate istorică, subiectul autonom, respectiv subiectul neoliberal, între care există o importantă disjuncție. Subiectul autonom își are originile în democrația antică, și constă în capacitatea individului de a-și exercita suveranitatea. Acest subiect interferează azi tot mai mult cu subiectul neoliberal, produs al capitalismului neoliberal, care se impune începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea. Articolul lui Arthur Suciu ne oferă o interpretare a gândirii lui Georges Bataille, filosof francez influențat de ideile lui Kierkegaard, Nietzsche sau Marx, care își pune problema suveranității individului într-o lume post-istorică. Și, în cele din urmă, Dragoș Dragoman face o trimitere explicită la cunoscutul roman al lui Aldous Huxley. Articolul se prezintă ca un avertisment în fața tendințelor existente azi la nivel global, care exercită presiuni asupra libertăților individuale și pun regimurile democratice la încercare.
Capitolul al patrulea cuprinde trei articole care discută despre chestiunea statului național în contemporaneitate. Ioan-Sebastian Crintea examinează, aplicând grila de lectură a lui Fukuyama, problemele statului național și a consecințelor colonizării asupra sa, cu referire la trei state africane: Sudanul de Sud, Mali și Somalia. Manuela Boatcă analizează relevanța normei statului-națiune, pornind de la teritorii americane sau europene, care sunt încă colonizate în secolul al XXI-lea. Autoarea susține că norma statului-națiune ar putea fi susținută doar prin neglijarea sistematică a numeroaselor excepții, anomalii și reziduuri generate de-a lungul istoriei și propune creolizarea normei universale a statului-națiune prin includerea mecanismelor sale de alteritate. Și, în cele din urmă, articolul meu, care încheie și volumul, prezintă mai multe grile de lectură a istoriei noastre. Este vorba despre perspectiva națională și naționalistă, cu origini în istoriografia pașoptistă; interpretarea marxist-leninistă, impusă în perioada regimului comunist; lectura post-comunistă, de după 1989, care propune o interpretare anticomunistă a trecutului recent; și, în cele din urmă, o perspectivă de interpretare pe care am denumit-o paradigma post-națională. Conform acestei interpretări, istoria modernității românești de până în 1989 este istoria construirii națiunii și a statului național, perioada post-comunistă reprezentând și epoca ieșirii din această paradigmă.
Personal, aș nota câteva gânduri în urma lucrului la acest volum, invitând desigur cititorii să tragă propriile lor concluzii. În primul rând, mi se pare relevant faptul că nu se poate susține un model unic de lectură a realităților istorice contemporane. Spre exemplu, dacă în Occident se poate discuta în mod pertinent despre anumite realități care aparțin post-istoriei, în alte părți ale lumii istoria e în plină „facere”. Vezi cazul Africii, unde lupta pentru constituirea statelor naționale e în plină desfășurare. Așadar, deși timpul se scurge constant și în mod omogen pentru toți, totuși timpul și ritmul evoluției istorice sunt diferite pentru spații geografice și culturale diferite. Acești timpi istorici diferiți coexistă simultan în aceeași temporalitate referențială unică. În interpretarea istoriei cred însă că trebuie să ținem cont de aceste epoci care, deși sunt contemporane, sunt totuși diferite.
Apoi, cred că tema „sfârșitului istoriei” poate fi considerată un mit occidental modern, mai precis un mit post-iluminist. Într-un anumit sens, cercetările din acest volum își propun să meargă la originile acestui mit. Ca orice mit, acest discurs are adevărul său, creând repere cu sens pentru raportarea la realitățile istorice. Și, la fel ca orice alt mit, adevărul său poate fi epuizat la un moment dat. În momentul de față, chiar și lumea occidentală pare că se îndepărtează tot mai mult de acel model al recunoașterii reciproce, prin intermediul libertății și egalității, model pe care Fukuyama a încercat să îl prezinte ca ultima variantă dezirabilă a istoriei umane. După cum spuneam, pare că „sfârșitul istoriei” se apropie el însuși de sfârșit, și o nouă epocă este pe cale să se nască.
INDICAȚII DE CITARE
Gelu Sabău, ,,Tehnologia digitală și problema umanismului’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3 / 2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 