Gelu Sabău
Disputa Lippmann – Dewey și nașterea gândirii neoliberale
Barbara Stiegler, „Trebuie să ne adaptăm!”Despre un nou imperativ politic, traducere de Bogdan Ghiu, Editura Contrasens, Timișoara, 2023, 336 pagini.
„Trebuie să ne adaptăm”; „Avem nevoie de reforme”; „Trebuie să fim mai eficienți”; „Copiilor nu le este util ce învață la școală”; „Azi nu există meseriile pe care le vor practica în viitor” etc. Toate aceste lucruri le auzim zi de zi, rostite de aproape oricine, în contexte cât se poate de diferite. Genealogia afirmațiilor de mai sus, care sunt azi parte a opiniei comune, poate fi înțeleasă recurgând la o dezbatere pe care Barbara Stiegler o reconstruiește în cartea ei. Este vorba despre Lippmann – Dewey debate și despre toate discuțiile din perioada interbelică referitoare la criza liberalismului și la definirea unui nou liberalism. Aceste discuții au culminat cu organizarea celebrului Colocviu Lippmann la Paris, în anul 1938, care a și pus bazele doctrinei neoliberale. Cartea autoarei franceze, publicată în limba română la câțiva ani după apariția ei în limba franceză, face radiografia acestor dezbateri care au marcat profund gândirea politică a secolului al XX-lea, și, dincolo de asta, chiar modul în care funcționează societatea și gândirea cotidiană a omului contemporan.
Cartea se ocupă așadar cu analiza punctului de cotitură care a marcat trecerea de la gândirea liberală, definitorie pentru secolul al XIX-lea, la gândirea neoliberală, care va deveni dominantă începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, în special după anii ‘70, fiind influentă și azi. Astfel de dezbateri au avut loc și pe continentul european în perioada interbelică, dar autoarea se concentrează asupra schimbului de idei din spațiul american, nu numai pentru relevanța lor, ci probabil și pentru că după al Doilea Război Mondial societatea americană a influențat întreg spațiul occidental. De altfel, spre finalul cărții, ne anunță că o astfel de lucrare e doar începutul unui posibil șantier, care să cerceteze de la pluralitatea surselor și a tipurilor de neoliberalism (de la antinaturalismul ordo-libralismului german, la Fr. Hayek și Școala de la Chicago), până la felul în care aceste idei au modificat practici și instituții în domeniul educației, sănătății sau al mediului.
Despre ce este vorba așadar? John Dewey și Walter Lipppmann sunt doi gânditori americani influenți, formați în tradiția de gândire pragmatistă, care încearcă să adapteze la domeniul gândirii politice pragmatismul și moștenirea evoluționistă dezvoltată pe urmele Originii speciilor a lui Darwin. Darwinismul social la sfârșit de secol XIX era reprezentat în special de scrierile lui Herbert Spencer, aceasta fiind varianta preluată ulterior și în Statele Unite. Spencer este preluat și popularizat în America în special de sociologul William Graham Sumner, care propune o variantă adaptată a evoluționismului spencerian. De la maestrul său, Graham Wallas, Lippmann preia ideea Marii Societăți, care este produsul activității industriale și a capitalismului deținut de corporații, și înțelege totodată necesitatea reînnoirii evoluționismului în politică. El își pune problema adaptării democrației liberale la noul tip de societate. Două erau provocările majore la care acest tip de adaptare trebuia să facă față.
În primul rând, idealul democratic, din Antichitate până în secolul al XX-lea, a fost gândit prin raportare la o comunitate mică, redusă din punct de vedere numeric. Acest lucru este valabil atât pentru greci, care își imaginau un regim politic funcționând doar în cadrul unui oraș-cetate, dar și pentru părinții fondatori ai Americii, pentru care regimul democratic era adecvat pentru comunitățile de fermieri relativ reduse numeric. De aici și idealul democratic, asociat în secolul al XIX-lea în SUA cu comunitățile rurale. La începutul secolului al XX-lea societatea este însă radical schimbată, dezvoltarea industrială ducând la apariția marilor aglomerări urbane. De aceea Lippmann consideră că idealul micii comunități rurale trebuie abandonat, iar democrația trebuie să se adapteze la societatea industrială. Acest lucru este posibil prin încredințarea guvernării în mâinile experților. Experți în științele naturii, care vor pune în aplicare inovațiile revoluției științifice; experți în științe sociale, care să evalueze calitatea vieții; și experți în comunicare, al căror rol important are în vedere „fabricarea consimțământului (the manufacture of consent)” (p. 66). Aceasta este expresia celebră a lui Lippmann, care va face carieră, și care se referă producerea consensului social, pe scară largă, folosind mijloacele de comunicare de masă, pe modelul producerii industriale de bunuri. Mai departe, democrația trebuie să fie una procedurală, minimalistă și să urmărească o reformare graduală a regulilor. Opiniile lui Lippmann cu privire la rolul decisiv al experților sunt importante, pentru că ele revoluționează perspectiva asupra societății democratice. Dewey va critica constant modelul propus de Lippmann, considerând că prin atribuirea unui rol decisiv experților, democrația se poate transforma ușor într-o oligarhie; Dewey fiind în schimb adeptul unui model democratic participativ și deschis dezbaterii publicului. Din motive ce țin în primul rând de spațiu voi insista mai puțin în această recenzie asupra perspectivei critice a lui Dewey.
O a doua provocare este dată de posibilitatea reînnoirii gândirii liberale. Liberalismul intră în criză în perioada interbelică, punctul de maxim fiind atins în perioada Marii Depresii din anii ‘30. Acum se discută tot mai intens despre cauzele și natura acestei crize și despre posibilitatea așezării liberalismului pe noi baze, o dată ce cauzele au fost identificate. Lippmann, alături de alți gânditori, ajung la concluzia că liberalismul clasic, cu al său laissez faire, se baza pe un naturalism naiv, considerând că piața este intrinsec bună și are capacitatea de a se echilibra și funcționa armonios. Acest lucru este denunțat nu numai ca fiind fals, ci și ca o cauză importantă a crizei. Liberalii recunosc, la fel ca marxiștii, neajunsurile capitalismului, care produce crize, mizerie, inegalitate sau exploatare. Cauzele identificate sunt însă diferite: la marxiști ele sunt date de modul de funcționare structurală a capitalismului, iar pentru liberali constau în modul distorsionat de funcționare a liberalismului bazat pe naturalismul pieței libere. Distorsionarea e dată de faptul că, deși era clamată ordinea spontană a pieței, în realitate statul intervenea prin diverse artificii influențând realitățile economice. De asemenea, liberalii au devenit o clasă socială dominantă în secolul al XIX-lea, folosindu-și pârghiile pe care le aveau la îndemână pentru a-și păstra privilegiile, împiedicând astfel evoluția socială. De aceea problema adaptabilității este una importantă pentru a reevalua liberalismul și a-l scoate din criză. Clasele sociale conducătoare, dar și restul societății, trebuiau să accepte schimbarea socială și economică și să nu împiedice evoluția socială. Dreptul trebuia să renunțe la retorica sa naturalistă, și să fie văzut din perspectiva unor reglementări contingente, dar în același timp necesare pentru bunul mers al societății. Liberalismul trebuie refondat, dar nu dintr-o perspectivă providențialistă, ci din cea a unui naturalism evoluționist. Dacă liberalismul clasic insista asupra non intervenției statului, noul liberalism susține intervenția statului pentru a ajuta societatea să evolueze în sensul dorit.
Așadar, pentru a reforma liberalismul și a aduce remediile de care are nevoie noul liberalism, perspectiva evoluționistă este una esențială. Pentru a evita disfuncțiile, omul trebuie să se adapteze la realitățile produse de economia industrială și de evoluția capitalismului. Lippmann consideră că două mijloace sunt aici absolut necesare: dreptul și adaptarea imperativă a populației la globalizare, în special prin intermediul politicilor educaționale și de sănătate. Dreptul trebuie revizuit, astfel încât el să contribuie la continua adaptare a oamenilor la evoluția economică și pentru includerea tuturor țărilor în procesul acestei evoluții. Metafora codului rutier este reluată în cadrul Colocviului Lippmann pentru a sugera statutul legii în cadrul noului liberalism. Spre deosebire de liberalismul clasic, care lăsa mașinile să circule pe unde vor, și de economia planificată, care are pretenția să stabilească dinainte traseul fiecărei mașini, noul liberalism propune un cod rutier cu reguli minimale, dar care să fie continuu adaptat la nivelul traficului care se modifică el însuși. „A fi liberal [înseamnă] a fi esențialmente progresist, în sensul unei perpetue adaptări a ordinii legale la descoperirile științifice, la progresele organizării și ale tehnicii economice, la schimbările din structura societății, la exigențele conștiinței contemporane.” (p. 203) Dreptul nu mai este așadar un dat, cu atât mai puțin unul natural, ci este un instrument care trebuie folosit în scopul transformării continue a societății.
Educația și sănătatea sunt alte două instrumente ce pot fi folosite în scopul adaptării. Educația trebuie să fie capabilă să producă o polivalență a muncitorilor în cadrul profesiei lor și o adaptabilitate cerută de evoluția continuă a condițiilor de muncă, astfel încât orice muncitor să fie capabil să-și schimbe meseria de câte ori este nevoie. Rolul sănătății este să producă o îmbunătățire treptată a „fondului uman” (p. 267), iar în acest scop este nevoie de politici de sănătate care să lupte împotriva handicapului, să aplice tehnici eugeniste și să studieze posibilități de ameliorare genetică a speciei umane. Lippmann poate fi considerat un reprezentant al „eugenismului reformat” (p. 268), care contestă determinismul biologic și rasial al eugenismului clasic, și susține rolul mediului social pentru a descoperi calități ale unor persoane care fac parte din categorii sociale defavorizate. Trebuie să remarcăm aici caracterul contradictoriu al aplicării paradigmei evoluționiste la societate: pe de-o parte competiția dură îi elimină pe cei mai slabi, pe de altă parte, pentru ca o competiție să fie realmente eficientă ea are nevoie să ofere șanse egale tuturor, deci și celor defavorizați, pe care tocmai eșecul competițional îi situează acolo unde sunt.
În cele din urmă, Lippmann afirmă existența unei „legi supreme” (p. 213) care guvernează istoria, lege dată de evoluția „inexorabilă a revoluției industriale” (p. 206). Din această perspectivă el ne prezintă o filosofie a istoriei, conform căreia noua economie reprezintă „legea cu adevărat ineluctabilă [a istoriei]” (p. 207), și care este rivală în epocă filosofiei marxiste a istoriei. Scopul evoluției istorice constă deci în construirea unei economii capitaliste globale, care presupune diviziunea hiperspecializată a muncii și o accelerare a ritmului de viață. Acest proces conduce la înăsprirea competiției și a luptei pentru supraviețuire, iar cei care nu vor putea face față și nu se vor adapta (atât indivizi cât și comunități) vor dispărea. De aceea nucleul sociologic și antropologic al neoliberalismului constă în transformarea speciei umane neadaptate într-un ansamblu de indivizi adaptabili la schimbări accelerate. Această lege a istoriei propusă de Lippmann nu este una supusă dezbaterii publicului, ci e mai degrabă o deducție de tip metafizic ce decurge din modul de funcționare al capitalismului. Ea adoptă perspectiva unei evoluții care are un scop deja stabilit, perspectivă pe care Lippmann tocmai o criticase în cazul lui Spencer.
Cu siguranță, astfel de idei ne sunt azi mai familiare decât erau publicului în perioada interbelică. De câte ori nu auzim în jurul nostru formula imperativului adaptării, reluată în diferite forme: angajați care trebuie să se adapteze la noile tehnologii în cadrul profesiei lor; copii învață la școală, dar nu știu ce le va folosi profesional ceea ce au învățat; bătrâni care încearcă să folosească noile tehnologii etc. Pe scurt, putem vorbi, exact în spiritul ideilor lui Lippmann, de o disrupție generală produsă de tehnologie, care conduce la o readaptare generalizată a speciei umane. Dacă lucrurile stau așa, iar ideile propuse de Lippmann în urmă cu 100 de ani, nu numai că sunt azi mai actuale decât erau atunci, dar ele ne ghidează și viitorul, cel puțin viitorul apropiat, atunci cred că putem ridica câteva întrebări cu privire la existența metanarațiunilor în epoca noastră. Lyotard ne anunțase că metanarațiunile au dispărut, condiția postmodernă fiind definită tocmai de falimentul marilor perspective moderne asupra societății. Dar, oare, ceea ce ne propune Lippmann, nu este tocmai metanarațiunea epocii noastre? Nu este acesta narațiunea definitorie pentru felul în care ne trăim viețile, ba chiar mai mult, narațiunea care într-o oarecare măsură ne „trăiește” pe noi? Nu este neoliberalismul sociologic și antropologic al lui Lippmann metanarațiunea modernă, care nu numai că nu a dispărut, ci dimpotrivă, este mai valabilă azi, decât în momentul în care a fost enunțată? Ea a căpătat azi mai multă valoare de adevăr, în sensul că adevărul ei este și mai pregnant azi decât în momentul în care a fost enunțată.
Pentru Lyotard metanarațiunile moderne dispar din cauză că, o dată cu evoluția capitalismului și a avansului cunoașterii științifice, ele nu mai au capacitatea de integra totalitatea cunoștințelor într-o poveste cu sens. În același timp, valoarea de adevăr a cunoașterii este înlocuită tot mai mult cu eficiența ei. Însă, dacă așa stau lucrurile, și acceptăm ipoteza propusă aici, atunci capitalismul nu doar că distruge marile narațiuni preexitente, creând jocuri de limbaj, ci își creează și propria sa metanarațiune. Se pune astfel problema dacă nu cumva postmodernismul este el însuși o versiune a acestei metanarațiuni? Astfel înțeles, postmodernismul poate fi considerat o manifestare de tip epifenomen, a unei realități economice, care își creează propria istorie pornind de la propria sa logică de dezvoltare. Într-un fel sunt mai multe indicii care trimit în direcția asta, de la tezele lui Fr. Jameson despre postmodernism ca „logică culturală a capitalismului târziu” și a lui D. Harvey despre epocile culturale recente ca o reacție față de ritmurile de evoluție ale economiei capitaliste, până la influența culturii de consum, și a mass-media în general, asupra evoluțiilor culturale. Dar ce este relevant în această discuție este faptul că în acest nou tip de manifestare culturală, metanarațiunile nu au dispărut, ci ele sunt construite în jurul logicii de dezvoltare a tehnicii și a economiei capitaliste. Din acest punct de vedere, după cum am spus, cultura este azi un epifenomen, iar rolul ei este acela de a integra în viața oamenilor produsele tehnicii și efectele sociale pe care acestea le produc.
Dacă acceptăm această ipoteză critică la adresa poziției lui Lyotard, rămâne totuși dimensiunea emancipatoare a cunoașterii care cred că poate fi pusă cu adevărat sub semnul întrebării. Căci în discursul Iluminist, legitimitatea cunoașterii științifice este dată de faptul că ea contribuie la edificarea morală a individului și deci la emanciparea sa. Dar în momentul în care singura legitimitate este oferită de creșterea eficienței și de adaptarea vieții umane la propriile instrumente care sunt construite pentru a fi din ce în ce mai eficiente, atunci se pune întrebarea, în ce măsură acest tip de cunoaștere mai contribuie la emancipare? Este de altfel și una din obiecțiile pe care Dewey i le adresează lui Lippmann, cu privire la noul liberalism, care ajunge să nege tocmai libertatea celor pe care presupune că îi eliberează. Adaptarea continuă la evoluția economică și tehnică, nu produce emancipare individuală, ci, dimpotrivă, o dependență tot mai mare a individului față de mecanismul la care trebuie să se adapteze. Din acest punct de vedere, perspectiva evoluționismului social ce rezultă în urma adaptării individului la mersul economiei, nu numai că pune sub semnul întrebării existența libertății individuale, ci crește alienarea individului față de sine și față de societate. Față de societate, pentru că individul este devansat în permanență de evoluția ei tot mai rapidă, și față de sine, pentru că individul nu reușește niciodată să atingă idealurile pe care societatea îl face să și le stabilească singur. Pe scurt, rezultatul adaptării continue este perpetua inadaptare.
INDICAȚII DE CITARE
Gelu Sabău, ,,Disputa Lippmann – Dewey și nașterea gândirii neoliberale’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9 / 2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 