ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Gabriela Botici
 

Puzzle din trecut

Îți mai păstrez prima silabă
șuvița aceea blondă 
rătăcită pe frunte ca o buclă de lumină
sub zâmbetul care nu se mai oprește
grăbit să traverseze secunda amintirii.

Dar mâna 
nu mai atinge creștetul copilului
ci doar pipăie marginile neclare
puzzle împrăștiat pe podeaua minții
unde imaginea ta
se încăpățânează să nu se mai potrivească
cu trăsăturile bărbătești ale prezentului.


Note fragile

Totul pare întreg 
până când încerc să-l locuiesc
până când mâna mea caută clanța amintirilor.

În odaie mai bate uneori 
pendulul cu cuc
măsurându-mi un somn obligatoriu care nu mai are unde să se așeze
mai simt gustul căpșunilor pe care verile mele nu l-au putut recupera
și simt tălpile ce caută pasul copilăriei încremenit în potecile pădurilor. 

Mă trezesc în fiecare zi lipind 
bucuria aceea pură 
piesele fragile ale memoriei
zărindu-mi trecutul ca pe un cântec ce se frânge brusc 
exact în clipa în care degetele mele
încearcă să atingă nota perfectă.


Gambit

Pășesc în pătratul alb.
Lumina e difuză
diagonală îmi amplifică frica.
Simt textura lemnului sub tălpi
un tipar prestabilit în care trebuie să mă încadrez.
Ochiul de sus privește distant și analitic.
Mâna se apropie
o umbră uriașă.
Nu e mângâiere
e smucitură calculată. 
Nu-mi simte pulsul
nici teama. 
"Pion la C5".
Și sunt eliminat.
Mă lovesc de marginea nimicului.
Nu există cutii de catifea pentru piesele eliminate
doar abisul de sub masa de joc.
Apoi
jucătorii-și caută... următorul pion.


Înțelepciunea fragilității 

Deschid pumnul
nu e nimic al meu 
doar o secundă împrumutată.

Te văd greșind
și simt cum firul tău
se subțiază la fel ca al meu.

Nu vreau să lovesc.
De ce aș sfărma oglinda
în care Dumnezeu îmi arată
propria spaimă?

Îmi retrag mândria.
E un zgomot prea mare
pentru un glob de sticlă.


Paznicul de porțelan 

Nu sunt stăpân
sunt cel care ține în mâini
fragilitatea.
Dacă aș fi de fier
nu aș ști ce înseamnă
atingerea.
Nu strâng pumnul
ca să nu strivesc darul.
Merg desculț prin lume
să nu zgârii tăcerea celorlalți
să nu las urme pe gheață.
Plec fruntea în fața tremurului tău
ocrotesc bătăile inimii 
admir marginile dantelate ale frumuseții 
pentru că singura putere 
e cea care nu strivește.


Teama 

Cămașa aspră 
praful de pe pervaz 
zgomotul mașinilor.
Toate mă strâng ca o teamă surdă 
pe care încerc s-o alung
dar trece prin mine.

Zgomotul străzii
pasul grăbit ai celorlalți
amintirea unui atac
imaginea mea furată de privirea unui străin îmi lovesc zidul 
pe care l-am ridicat
piatră cu piatră. 

M-am izolat 
printre sentimente renegate 
ce se răsucesc ca niște fiare înfometate 
în timp ce învăț cum să devin stâncă 
deși la fiecare atingere a lumii
mă sparg pe dinăuntru
și nu știu
ce este neatingerea.


Geometrie în doi 

Îmi număr golurile trupului
încercând să potrivesc piesele lipsă.
Nu se potrivesc. 
Las armura să cadă 
și-ți întind tăcerea ca pe o rugăminte.
Am nevoie de mâna ta să mă întregească.
Singură nu-mi înțeleg formele.
Degetele tale așază cu grijă piesele
acolo unde eu n-am ajuns niciodată.
Simt golul metalic devenind căldură.
Sunt întreagă pentru c-am cerut vindecare.
Golul devine lumină doar în doi.


Vitraliu

Rânduială de culori captive
în carnea cenușie a zidului.
Mii de pași în jur.
Cadențe grăbite spre nicăieri
îndrăgostiți de ritmul lor mărunt
de siguranța de a fi nimeni.

Aud foșnetul de nisip arid
în piepturile celor ce n-au fost niciodată locuiți de soare.
Vântul uscat mătuiește suprafața colorată.
Stau neclintită.
Fragilitatea mea e singura formă de libertate
pe care ei nu o pot confisca
fără să se taie în cioburi de lumină.