ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Gabriela Botici
 


Lumina din desiș

Stau în fața librăriei
la granița dintre tihnă și ropotul străzii
cu palmele reci pe geamul ce desparte liniștea de vânt.
Printre coperți
ideile binelui așteaptă să fie purtate
pe când mulțimea curge 
râu de măști grăbite
masă de pași fără chip ce bat ritmul prezentului.
Unde ești, fericire? 
În ce unghi te ascunzi?
Nu ești nici în tăcerea rafturilor
promisiune a uitării
nici în baia de mulțime
promisiune a dizolvării.
Te întreb dacă nu cumva 
ești chiar în acest balans al clipei
pendulare necesară pentru a decide
de a fi peste tot – atât cât trebuie
fără a mă risipi în zgomotul ce mă devorează
fără a mă ascunde în turnul de fildeș al cuvintelor.
Fericirea nu mă strigă.
E o rază de lumină
prezență fragilă ce așteaptă în desișul realității
doi ochi umezi de căprioară
care mă privesc
nevinovați și speriați de viața neîmblânzită.
Pentru acea lumină aleg să lupt
îndurând rănile clipelor ce mușcă din carnea gândurilor.
Dar poate o pierd chiar acum
sub greutatea restului de timp
când îmi înalț propria îndoială.


Spre nicăieri

Zăpada s-a acumulat la capătul gândurilor.
Oboseala lumii și-a început domnia.
Desculță 
pe această crustă rece
flori de gheață pe sticla vitrinelor
neputința soarelui de a desena zâmbete.
Memoria leneșă a originii nu mă mai știe.
Parcurg anii în răspăr
prin iernile de împrumut ale altora.
Răceala lor 
pătrunde cu precizia unui glonț
tras din miopia indiferenței exersate.
Mă întorc spre mine ca spre o graniță părăsită.
Firimiturile de pâine au dispărut
drumul nu mai are repere.
Desfac straturile de ger
trecând pe lângă paznicii nopții 
care au confiscat și ultima licărire a felinarelor.
Fiecare pas e o amputare voluntară. 
E iarna construită din frici?
Ușile se deschid spre nicăieri
căldura s-a împietrit în prag.
Binele și-a uitat gestul.


Datorie

Păstrez în mine o datorie tăcută
legământul de a ține lumea să nu se risipească.
Fragilitatea respiră mai încet decât credeam.
Dau la o parte pietrele de pe drum
să nu se împiedice copiii.
Iar aricii
ghemotoace de ace
îi așez cu grijă în iarba înaltă.
Porumbeii îi ridic în copaci
ca să-și ia zborul.
Opresc timpul
pentru a muta viața din calea mașinilor. 
Ignoră timpul
trecând impasibile prin lume
zdrobind tăceri
sub greutatea metalului
în timp ce eu rămân 
să culeg fragmente de clipe 
suspendate în plasa memoriei. 
Mă simt străin de mine
sub cuțitele claxoanelor 
ce-mi sfâșie gândurile 
în timp ce palmele îmi tremură
aidoma unei inimi speriate.
Țipăt și disperări servite regulat 
cu antibioticele la ore fixe.
Vreau liniște pe drumuri pustii
departe de acești acceleratori de clipe.
Nu știu dacă dorința dispariției 
poartă numele binelui
sau este doar frica
de a fi fost strivit sub roți.
Rămân pe marginea scenariilor
trăgând peste lume
draperiile liniștii
într-o curgere lentă 
în care viața respiră 
în ritmul care nu rănește.


Exercițiu de tihnă 

Mă grăbeam mereu spre ieșire
spre clanța rece.
Uitam textura moale de sub tălpi
lumina care lăsa o dâră de aur pe colțul mesei.
Treceam 
purtând în ochi reflexii grăbite.
Ne intersectam ca doi străini 
și uitam să mă uit în ochii tăi
acolo unde licărea lumina
prea trecătoare
ca să-mi îngădui s-o pierd.
Adevărul e floarea măruntă
atinsă de o privire îndrăgostită 
broderia luminii pe pereți
cusută de ziua care își strecoară degetele
printre perdelele întredeschise
secunda în care totul încremenește
iar pisica mă salută lent dintr-o clipire
iar eu învăț întârzierea
în același ritm cu ea. 
Pe masă 
două cești de cafea.
Aburul se ridică și se destramă între noi
purtând frumusețea tihnei
pe care încep s-o locuiesc.


Cărămizi

Încerc să ridic ziduri din cuvinte
într-un univers care pulsează.
Sunt cărămizi pierdute în apele intangibilului
încercând să zidească vibrație fără contur.
Le șlefuiesc 
le aliniez
sperând să prind emoția 
dar ele cedează sub greutatea înțelegerii.
Adevărul curge prin alte albii.
Ascultă o altă lege
pe care doar făpturile tăcerii o cunosc.
În privirea lor liniștea este exces de sens.
O fluiditate pe care nicio rimă
nu a domesticit-o.
Floarea
deschizându-se sub soare
rostește existența
fără să ceară confirmare.
Dincolo de limbaj
unde vocabularul dispare
totul devine de o claritate indestructibilă.
Binele nu este un concept
ci o privire
care mă învață să tac
să fiu în adevăr.