ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Gabriela Botici
 

Foamea de celălalt 

Pândești prin ochiul rece al lentilei.
Prădător flămând
culegi cioburi din viețile altora.
Te strecori fără glas
răscolind ungherele lor de tăcere
amăgindu-te că o fărâmă din lumina lor
poate hrăni întunericul din tine
anestezic pentru propria ta neputință.
Fotografia devine trofeul tău
vampirul ce fură duhul celui privit.
Transformi viața în stană de piatră
sub privirea Gorgonei.
Expui idolii în vitrină
le strivești tăcerea sub fulgerul blitzului
și te amăgești că sângele lor curge și în tine.
Foamea oarbă te împinge
să le spargi viețile  
ești intrusul din spatele cortinei
deși 
la final 
rămâi doar un străin secătuit
captiv într-o foame fără sfârșit
flămând după lumina care nu-ți aparține


Complicitate

Cumperi ziarul cu rana pe copertă
monedă aruncată pentru rația zilnică de carne.
Devii vulturul anonim ce se hrănește discret
din Prometeul legat de prima pagină
și-ți speli mâinile în nevinovăție.
Hrănești fiara care aleargă
după fiecare nenorocire
apoi mergi tăcut în urma cortegiului.
Ești degetul nevăzut de pe buton
ochii care cer neîncetat mai mult sânge
mai mult sens smuls din ficatul rănit
reconstruit în tăcere doar pentru a fi din nou expus.
Îți plângi idolul căzut sub reflectoare
dar uiți că foamea ta de spectacol
a plătit combustibilul acelei urmăriri.
Îți ridici mâinile curate în aer
și arăți spre cei din spatele lentilei
fără să vezi că în întunericul camerei tale
ești cel care a comandat execuția.
Te hrănești cu durere.
Dacă și zeul cade
îți poți ierta mai ușor propria cădere.


Prețul imaginii

Ți-ai amanetat viața 
târguială mută în care te vinzi pe tine
Ai vândut dreptul la propria-ți prezență 
ca să devii un nume stivuit pe rafturi
etichetă lucioasă vândută la bucată.
Aparatul nu-ți cere doar să stai în lumină
îți extrage esența
o sigilează și o trimite mai departe.
Faust amăgit de Mefistofel
trofeu expus în vitrina unei piețe nesfârșite
unde fiecare privire smulge o fibră din tine.
Ai intrat de bunăvoie în jocul care te venerează.
Jocul fără ieșire ce-ți va bea sufletul picătură cu picătură.
Nici măcar tăcerea nu-ți mai aparține 
ai devenit locul perfect al absenței.
Imaginea ideală a ceea ce nu ești 
un Narcis contopit cu propria-i reflexie 
înecat în apa rece a privirilor străine
pierzându-ți granița dintre sine 
și imaginea creată
renunțând la propria ta ființă
neștiind cine ești.


Orfică

Calci apăsat înaintea mea
pași desenați în întuneric
spatele tău e singura dovadă că exist.
Te urmez din adâncurile Infernului
dar tăcerea ta 
nu-mi dă nicio dovadă 
că mă conduci spre lumină
că nu sunt doar un ecou steril 
păstrat în memoria ta.
Urmele pașilor poartă spaima cântecului 
cu care m-ai smuls din Infern
singurul sunet care ne mai ține conectați.
Dacă te oprești din mers
mă pierd
dacă te întorci să-mi certifici prezența 
mă pierzi.
Nu întunericul din jur mă sfâșie
ci nevoia ta de a verifica ceea ce nu poți vedea
setea de a fixa chipul meu pe retină.
Nu trebuie să mă vezi ca să fiu aici.
Nu căuta în întuneric dovada că te urmez
nu-mi cere chipul drept preț pentru încredere.
Mergi.
Nu privi înapoi.
O singură fracțiune de secundă de îndoială
și totul se pierde.
Doar iubește-mă 
Dorința ta de a mă vedea
îmi va deveni mormânt.