Temeiul unui haz
Le-am savurat cu poftă tâlcul hazos încă dinainte de 1990, în revistele umoristice sau în publicațiile de dezlegat cuvinte încrucișate: despre tânărul ce se fălește cu ceasul pe care i l-a vândut tatăl aflat pe patul de moarte, despre spectatorul care vrea să cumpere biletul de meci la jumătate de preț, sub pretext că nu urmărește decât echipa gazdă, ori despre cetățeanul care, împiedicându-se pe scări cu o sticlă de whisky în buzunar simte ceva ud și exclamă, revenindu-și: „ – Sper că e sânge!…”. Ca să nu mai vorbim de insul care, în plină cădere din pom, convins că va ajunge la spital mai are putere să-i strige soției („Oh! My darling!”) să nu gătească decât pentru ea la micul dejun, fiindcă el oricum va lipsi de acasă! Câtă zgârcenie, dar și „mărinimie” pe măsură, dacă nu-l uităm pe „generosul” antrenor care, după meciul câștigat de echipa sa deschide larg ferestrele vestiarului, oferindu-le din belșug băieților săi ceva proaspăt și rece… Întâmplări nostime din Scoția, țara care foșgăie de fantome și unde, în nopțile cu lună sângerie, hăpăite de vârcolaci, e mult mai ieftin să păzești un castel cu ajutorul stafiilor decât cu un sistem de alarmă! Și unde oamenii se tem întotdeauna să cumpere frigidere, de teamă că nu se stinge becul atunci când închid ușa. Cenzura comunistă părea destul de îngăduitoare cu ele, cel puțin dacă ne ghidăm după tărâmul unde se petrecea acțiunea lor: în „putredul” și „decadentul” Occident capitalist. Adică le trata cu îngăduință, poate și pentru a întări ideea că numai acolo, în universul bogătanilor veroși, în stare să stoarcă resursele până la ultima centimă și unde persista „exploatarea omului de către om” mai puteau fi întâlniți niște oameni atât de zgârciți, în stare să-și mănânce de sub unghie pentru orice fleac. Efectul în mintea cititorilor era, însă, mai degrabă unul contrar. Pentru că, față de lumea noastră, unde nu prea aveai pentru ce să te calicești, în sărăcia lucie în care ne scăldam cei mai mulți, mitul zgârceniei scoțiene pleca evident de la premiza că pentru a fi zgârie-brânză trebuie să ai și bani și ce să cumperi cu ei. Or, cum era posibil să fie cineva atât de avar în abundența care domnea acolo, unde românii știau că se găsesc din abundență banane, portocale, cafea, ciocolată, țigări, whisky, și unde bineînțeles că nu puteau călători?! După Revoluție, bancurile cu scoțieni au rămas la loc de cinste în paginile publicațiilor, printre anecdotele mai mult sau mai puțin deocheate cu evrei, țigani, unguri, olteni, ardeleni și alte asemenea neamuri a căror existență se pretează la ironie.
Anecdotele cu scoțieni continuă, așadar, să delecteze mințile deschise către un anumit gen de umor, în ciuda „concurenței” cu care au început să se confrunte în postcomunism. Savoarea lor nu dispare din preferințele publicului, nu se demodează, iar ele continuă să placă din motive care transcend epocile în care au fost citite. Sub ce pretexte ne fascinează, deci, mai mereu această specie de umor britanic? Aparent, principala cauză s-ar putea găsi în faptul că snoavele cu pricina persiflează o trăsătură universală, întâlnită totdeauna la toate popoarele. Iar în Scoția, mai cu seamă, dovezile de zgârcenie reprezintă o adevărată virtute națională, o trăsătură specifică, un motiv de fală în ochii străinilor, la fel cum transpare, tot în Apus, îndemânarea cu care elvețienii produc ciocolată, precizia cu care fabrică ceasuri sau prestează servicii bancare. Sau răbdarea și mândria cu care olandezii cultivă lalele ori produc brânză. Și așa mai departe. Cu toate astea, ne-am putea delecta vreodată cu bancuri despre elvețieni, în care să fie caricaturizate precizia ceasornicarilor sau discreția păstrării secretului bancar? Mai greu de crezut. Care să fie atunci pricina renumelui pe care l-a câștigat pe plan mondial „virtutea” oamenilor de pe tărâmul castelelor și al cimpoiului?
Chiar dacă poartă în el ADN-ul lui Harpagon, scoțianul egoist și îndrăgostit la nebunie de verbul „a împrumuta” face până la urmă dovada unui savoir-vivre bine încetățenit în spiritul perfidului Albion. Oricât ar fi de meschine, personajele bancurilor se comportă și comunică după un anumit stil, ce amintește de politețea și curtoazia britanică. De faimoasa cultură a excesului de amabilitate, manifestat prin scuzele și mulțumitul pentru orice, prin strângerile de mână, prin conduita de la masă ori discuțiile banale despre vreme. Politețea reprezintă un mod de comportare devenit normă în multe state civilizate. Dar mai mult ca oriunde, manierele sunt de neocolit în Marea Britanie. Glumele în care este ridiculizată meteahna acestui popor nu conțin nimic vulgar, indecent, nu sunt neapărat insolente, dar au în schimb darul paradoxal de a fascina tocmai prin buna-cuviință ce însoțește proverbiala avariție a unor zgârciobi cu aură de gentlemani. Dincolo de faptul că sunt niște cărpănoși, oamenii „ținuturilor de sus” se manifestă de fapt foarte civilizat și deschis, după legile nescrise ale unei etici a conviețuirii. Pe noi, românii, ca oameni ai Estului, sociabilitatea lor are un motiv în plus să ne atragă, asta și pentru că suntem locuitorii unei patrii în care relațiile umane iau o turnură din ce în ce mai agresivă și mai mitocănească. Ai unei țări care a fost invadată de manelizarea manierelor, prin călcarea în picioare a „prăfuitului” cod burghez care valoriza politețea, abrogarea stridențelor, les bienséances etc… Iată de unde provine, așadar, sau unde ar trebui căutată mai curând sorgintea ce consacră acest umor pe meridianele veseliei. Alături de manifestări parcimonioase într-o economie a abundenței, cu trimitere la cotidianul banal, bancurile cu scoțieni fascinează pe mai departe și pentru că aduc după sine ceva din parfumul spiritului occidental, descoperind înaintea lumii anumite moduri comportamentale, anumite maniere de a gândi. Ele reflectă fidel, pe o cale umoristică, vechi percepții și mentalități apusene.
INDICAȚII DE CITARE:
Florin Chivoci „Temeiul unui haz” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 