Florin Chivoci
Reverberațiile unei sentințe
„ Mi-au pus în gură că secolul XXI va fi religios. N-am spus asta niciodată, bineînțeles, fiindcă n-am de unde să știu. Ceea ce spun e mai incert. Nu exclud posibilitatea unui eveniment spiritual la scară planetară.”[1] Astfel se justifica, cu un an înaintea morții sale, marele André Malraux despre paternitatea asupra celebrei afirmații al cărei autor a fost și continuă a fi bănuit că este. S-au scris nenumărate pagini de comentarii și de studii despre celebra zicere „Le XXIème siècle sera spirituel ou ne sera pas” care i-a fost atribuită, dar, cu toate astea, misterul ei n-a fost niciodată pe deplin lămurit, mulți contemporani continuând să o ia drept reper în încercarea lor de a-și imagina viitorul. Preceptul stârnește însă polemici, răbufniri și dezacord mai ales la cei care încearcă să deslușească semnele timpului, să-și ritmeze vibrația inimilor pe vuietul zguduirilor istorice. Asta în ciuda faptului că zicerea este considerată de mult apocrifă, și că, mai ales cu cât ne afundăm în noul veac, într-o lume care nu dă nici un semn să se întoarcă spre sacru, ea ar părea din ce în ce mai golită de sens.
Dacă ne gândim la emoția pe care o putea trezi citarea frazei în ultimele decenii ale secolului trecut, înțelegem cum celebra sentință răspândea, dincolo de farmecul său intrinsec, și senzația apropierii de sfârșitul unui timp care nu era cu nimic mai pașnic față de vremurile pe care le trăim în prezent. Zicerea s-ar fi născut din chinurile unui veac bulversat de angoase, având darul să-i consoleze pe cei suferind de un „mal de fin de siècle”. Tocmai după un veac atât de convulsionat, de sfâșiat de toate contradicțiile posibile, precum a fost secolul al douăzecilea, cel mai criminal secol din istoria cunoscută până acum. Altminteri, maxima a căpătat popularitate și dintr-un motiv cât se poate de… frivol: a te referi chiar și în treacăt la un nume ca al lui Malraux într-o șuetă cu ștaif intelectual e întotdeauna „de bonton”, e o mică formă de snobism în voga mondenă pe care o antrenează. Or, acest lucru nu putea avea ca urmări decât propagarea sa la o scară cât mai largă. Cel puțin la noi în țară, unde cărțile scriitorului au fost tipărite fără opreliști și citite pe îndelete în România comunistă, în frunte cu Condiția umană, carte în vogă în acele vremuri. Vorbim, bineînțeles, de vechiul „tovarăș de drum” al comuniștilor, de acel Malraux care a convenit totdeauna oricărui regim de stânga.
În ciuda avertismentului pe care vrea să-l transmită afirmația despre veacul următor ei, spiritul secolului XXI se încăpățânează însă să rămână cu totul altfel, să se îndepărteze tot mai mult de ideea unei prefaceri de natură mistică a omenirii, de o lume nouă, de un altfel de om. Dimpotrivă, omul actual se îndreaptă cu pași tot mai repezi spre alte ținte decât spre un viitor purificat. Într-o societate de consum despiritualizată, tinzând spre o satisfacție a freneziei materialiste, accentul se pune pe viteză, pe superficialitate, pe ignoranța fudulă, pe o goană dementă fără sațiu după bunurile materiale. După cum este dominată de tehnică și de iuțeala cu care își trăiește viața, „trestia gânditoare” este din ce în ce mai lipsit de repere și lasă tot mai puțin speranța că s-ar putea apropia, în masă, de cu totul alte valori. Așa cum evoluează lucrurile, specia noastră nu dă impresia că se îndreaptă spre ceva bun, cel puțin până acum, ba dimpotrivă, apar multe semnale alarmiste despre împlinirea celei de-a doua părți a profeției anonime, în secolul încălzirii globale, al războiului informațional, al radicalismului fanatic și intoleranței religioase. Se va fi gândit oare autorul Condiției umane, în anii săi de glorie, la religia islamică și la pretinsul război al fundamentaliștilor islamici împotriva creștinătății, la Dumnezeul căruia i se aduc drept jertfă crime și sinucideri? Cu siguranță ca a anticipat totuși ceva, că secolul actual poate să-și piardă busola când, după ce cataloga afirmația cu pricina drept „o profeție ridicolă”, nu ezita să spună: „ cred în schimb că dacă umanitatea secolului viitor nu găsește nicăieri un model exemplar de om, va fi rău”[2]. Este aceeași idee, de prefacere spirituală a omului, la care se gândea mai demult și un Charles Baudelaire, de pildă, când susținea că adevăratul progres nu stă în inventarea locomotivei cu aburi, ci în îndepărtarea de păcatul originar… Ar mai fi posibilă o transformare colectivă dacă, printr-un miracol nebănuit s-ar petrece vreo hierofanie uluitoare, dacă ar avea loc întâlniri cu entități nonumane care să ducă la o restaurare a lumii în puritatea sa originară, să unească religiile, arătându-i omului, o dată pentru totdeauna, cât de mic este față de imensitatea universului și a creatorului său?! S-ar putea ivi un soi de mistică colectivă în stare să dea vieții tuturor un alt sens, o mișcare spirituală care să-l schimbe pe om din temelii sau, de ce nu, o altă Utopie?…
N-avem cum să cunoaștem toate interpretările de până acum ale frazei enunțate de insul anonim care a avut onoarea să fie confundat cu Malraux, dar credem că se mai poate găsi și un alt registru în care ea să fie tălmăcită. Credința imposibil de verificat poate fi comentată și din perspectiva unei categorii intrată deja în accepțiunea curentă din cadrul vocabularului literelor și al disciplinelor umaniste, și căreia, de fapt, îi și aparține. Propunem, în acest eseu, alt traseu hermeneutic, plecând de la o punte imaterială, dar în același timp reală, dintre noi și lume, aceea a imaginarului. Dacă nu ne mai preocupăm de autorul ei real, ci doar de întinderea cu care s-a răspândit, atunci putem să apropiem înfricoșătoarea spunere de imaginarul milenarist, de o versiune modernă a abolirii unei lumi și a intrării într-o vârstă de aur. Reverberează din ea ecourile unui mit, ale unui vechi proiect religios, ceva similar cu teama de dinaintea anului 1000, sau, aproape de noi, de sosirea anului 2000, înaintea venirii unui Mesia și a intrării în postistorie, în „Regatul de o mie de ani” al milenariștilor. (Tema ei este în consonanță cu neliniștile alarmiste ale sectelor care se îndărătnicesc să anunțe un sfârșit iminent al lumii.Ne-ar mira, oare, să o auzim strigată din gura vreunui predicator întru pocăință sau a unui fundamentalist actual?!). Se află, în acest gen de profeție ceva dintr-un imaginar divinator caracteristic pentru intrarea într-un interval rotund de timp, în care descifrarea viitorului paradiziac pornește de la neliniștile dezechilibrului actual. Perplexitatea, spaima, nevroza, starea de prăbușire iminentă și toate stările de spirit pe care le reclamă au mai fost trăite, demult și în alte epoci. Cu aceeași simplitate neînvățată, necopiată după vreun model, semnele pe care le prevesteau primele seminții de oameni ori de câte ori întâlneau elementele vitale ale naturii anunțau priveliști mortifere, coșmaresci, îngrozitoare. Și tot astfel, dacă mergem spre rădăcinile civilizației iudeo-creștine, la fel își vor fi amăgit semenii și profeții Vechiului Testament, lovind furioși cu toiagul în stâncă și ridicând mâinile către cer. Teribila mărturisire s-ar desena oricând în umbra Ecclesiastului, în singurătatea sau pustietatea psalmistului atunci când vorbește despre moarte, despre destin, despre deșertăciunea deșertăciunilor. Vox clamatis in deserto. Iar odată cu triumful creștinismului, o asemenea spusă va fi avut harul să dea glas unei înțelepciuni patericale, mai convingătoare chiar decât orice sfânt părinte: numai dacă ne închipuim câți asemenea „Malraux” creștini vor fi proferat despre sfârșitul lumii printr-un imperiu roman agonizând, în primele veacuri ale erei noastre, și avem deja o tradiție… Nimic nu e nou sub soare, și nu există inovație mistică fără tradiție. Construită pe un topos în consonanță cu mitologia, zicerea atribuită celui care a putut să conceapă o operă precum Muzeul imaginar se hrănește din vastul imaginar occidental. Iar fabulosul religios din epoca postmodernă continuă să fie la fel de vitalist, de expresionist și vizionar cu forță precum era acum două mii de ani, cel puțin numai dacă ne luăm după profilul nihiliștilor actuali: tinerii rebeli, contestatarii cunoșterii științifice, amatorii de conspirații ori fanaticii religioși.
„Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc!” rămâne o frază-șablon pentru memoria culturală a primului secol dintr-un nou mileniu, și care își va păstra locul în rândul maximelor celebre mult timp de aici înainte ca veacul nostru să își tragă ultimele suflări. Dar ea poate fi interpretată mulțumitor și într-un anume sens, mai special. Este un milenarism despre sfârșitul istoriei, care se încheie cu victoria pe termen etern a religiosului și a sacralității și care nu va înceta să mai neliniștească pe cineva decât în ultima zi a anului 2100! Pentru că încă mai place, încă mai trezește curiozitatea din om, îl mai face să-și pună întrebări și să-și închipuie ceva frumos și înălțător despre lumea ce-va-să-vină. Am fi tare curioși să știm, încă de pe acum, sub ce formulă ar rezuma soarta omenirii pentru secolul XXII cei care vor avea șansa să verifice cum au trecut ultimii o sută de ani!
[1]După paultumanian. blogspot. com, „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” ̶ un citat din Malraux celebru și controversat, de Paul Tumanian, din 4. II. 2008 ̶ Interviu din Le point, din 10 decembrie 1975.
[2]Ibidem. Afirmație a lui Malraux dintr-un dialog cu Max Torrès, publicată în Hôtes du passage, 1975, cap. 3.
INDICAȚII DE CITARE:
Florin Chivoci „Reverberațiile unei sentințe” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 