Politețuri dintr-o Românie „educată”
Pentru că în mass-media ni se dezvăluie cu prisosință toate laturile picante din viața agitată a VIP-urilor, ne-am obișnuit cu tot felul de confesiuni și detalii domestice, frivole, picante sau înduioșătoare care sunt sarea și piperul genului jurnalistic sportiv. Ziariștii români cultivă adeseori sau preiau și ei ca model pentru publicul larg felul de a se exprima al performerilor, asta și pe considerentul că ajung astfel mai simplu și mai direct la sufletul cititorilor și al audienței. Din lumea destul de gregară a fotbalului de la noi, presa a reținut o bună bucată de vreme stilul familiar de adresare, lipsit de orice solemnitate al fotbaliștilor de top către antrenorii lor, redând cu nesaț anumite expresii cu iz neaoș cu care erau cadorisiți oameni precum „nea Puiu”, „nea Imi”, „nea Ando”, „nea Lăcă”, „nea Piți” ș.a.m.d. De atunci până în prezent, adresarea sumară s-a mai șlefuit și a evoluat, finalmente, spre o nouă formulă amuzantă și spre etichetă: „Mister”! Cuvântul este pronunțat întotdeauna cu emfază și cu deosebit respect, ca și cum ar fi rostit anume spre a-i merge la suflet celui chemat așa. În ziua de astăzi, ca să poți fi considerat un mare tehnician, un bun conducător de club ori un autentic lider de opinie la emisiuni de largă audiență e musai să te elogieze cineva cu acest apelativ. Ca atare, ne e dat să auzim zilnic despre gratitudinea pe care anume jucător i-o adresează public lui Mister pentru că l-a introdus în luptă, la fel de bine cum alt performer ridică osanale când află că Mister e mulțumit de jocul lui, iar cohortele de ziariști își tot dau cu părerea despre succesul, pretențiile sau nemulțumirile aceluiași respectabil domn. E la fel de adevărat însă că, uneori, comportamentul său, vestimentația, măsura cuvintelor în tonalități rezonabile și în gesturi cât mai discrete cu putință sunt puse în umbră de vorbitul strident, atacul la persoană și gestica facil-teatrală întemeiată pe decibeli cu care același personaj are prilejul să se dea în spectacol. În tot acest drum de la obișnuitul „nene” până la numele de import al „domnului” cu ștaif este interesant și faptul că astăzi o mulțime de jucători de la noi nu se mai formează în „școli elementare” sau în „centre de formare”, ci numai în „academii”. Termenul academie trimite la elitism și la o formă de învățământ superior. Iar acest lucru se revarsă treptat și peste prestanța celor care activează acolo și vin din urmă împreună cu talentele pe care le lansează. Antrenorul-academician începe să-i calce pe urme îndrumătorului din ligile superioare: unicul lucru care distinge acum un lucrător academic de la noi de un antrenor obișnuit este faptul că primul răspunde prompt la apelativul „Mister”!
Desigur, așa cum există o elită a artiștilor sau a oamenilor de știință, există și una a comunității fotbalistice, în care se regăsesc și personalități de talia lui Ilie Dumitrescu sau a lui Cornel Dinu, nume ce s-au aflat la originea acestui calificativ. Primul – un mare jucător, un talentat comentator și un rafinat colecționar de artă care a avut pretenția să fie strigat așa după anii buni petrecuți în Anglia. Al doilea – un ins citit și cu alură de intelectual autentic, mai ales după felul distins în care își expune ideile. În cazul amândurora presa a bătut monedă pe seama eleganței și a comportamentului care îi caracterizează, fixându-i ca pe niște repere, stârnitori de emulație și admirație, calități esențiale pentru evoluția oricărui sportiv. De aici a început cariera atributului de import care ridică meseria de specialist în fotbal la rangul celor mai ilustre ocupații. Or, iată în ce țară paradoxală am ajuns să trăim: dacă statutul și prestigiul profesiei de dascăl dintr-o Românie „educată” (de unde educată?!…) decade de la clipă la clipă, i-a sosit în schimb rândul acestei meserii să-i suplinească prăbușirea. Asta măcar în ideea că preocuparea de a fi conducător de echipă ar putea fi oarecum asimilată cu vocația de formator de oameni. Dar odată cu exprimarea care devine normă începem să ne amăgim în fața unor forme fără fond sau a unor forme cărora nu li se va crea niciodată fondul. – Chiar dacă ne facem iluzia că ne-am aliniat unor modele occidentale, n-ar trebui să uităm că altundeva asemenea exprimări reprezintă distincția acordată cu mare pompă pe viață. Acolo nu devii „Sir Bobby Charlton” sau „Sir Alex Fergusson” pentru că cineva ține morțiș să te măgulească, ci pentru că ai onoarea de a fi alipit tradiției seculare care susține aristocrația ca mod de a fi sau ca stil de viață. De aceea, a transforma noua adresare într-o virtute obligatorie pentru oamenii care populează lumea fotbalului este până la urmă o formă de elitism prost înțeles. (Oare din ce complexe de inferioritate își trage de fapt seva?…). La cum se petrec lucrurile, flagelul amenință că se va extinde. Vom avea peste nu mult timp sute și mii de oameni pe care va trebui să-i flatezi pe englezește pentru a le intra în voie. Vom ajunge să fim o țară de „Misters”!
INDICAȚII DE CITARE:
Florin Chivoci „Politețuri dintr-o Românie „educată”” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 