Florin Chivoci
Omul refuzat de vers…
Chiar dacă nu ne este la îndemână să scriem versuri, am avut dintotdeauna o idee înaltă despre poezie, prețuind-o ca pe o zămislire încărcată de frumusețe și sens, în stare să oglindească la fel de bine viața precum celelalte îndeletniciri spirituale. Ca formă de artă în care limba este folosită pentru calitățile sale estetice și evocative, scopul său de frunte rămâne acela de încântare și de sublimare a creației. Din această perspectivă, omul a putut să apară mereu ca subiect și ca o metaforă perfectibilă în ansamblu scrierilor poetice. Cu unele excepții de la această regulă, pe care lirismul nu le poate lua sub aripa sa oblăduitoare. În acest sens, una din abaterile cele mai recente de la poetica omenească ni se pare a veni tocmai dintr-o consecință surprinzătoare a evoluției vieții și a progresului contemporan, de laacel „fenomen”,„proces”,element esențial al mentalității moderne care e succesul sau „cariera”.
Întrebări despre această derogație, în sensul pe care dorim să-l subliniem aici și-au mai pus și alții, înaintea noastră. Ne aminteam recent de o emisiune televizată de pe la sfârșitul anilor ’90, unde, discutând liber cu poetul Adrian Păunescu, scriitorul și jurnalistul Cristian Tudor Popescu a avut la un moment dat o revelație, adresându-i interlocutorului o întrebare cam ciudată, care suna aproximativ așa: „Dar de ce, domnule Păunescu, acest nou tip de conducător de la noi, care este managerul, ne apare ca o ființă lipsită de orice aură poetică, ca o figură străină genului liric și care n-ar putea fi nicicând evocată în versurile vreunui poem?” Desigur, omul cunoscut în media sub acronimul CTP se referise în special la sensul economic pe care îl îmbracă termenul „manager”, adică la cea mai pragmatică întruchipare de sens a cuvântului. Interogarea, în care a izbucnit mai degrabă glasul scriitorului din el, l-a surprins oarecum pe poet, lăsându-l în primă instanță fără replică, chiar dacă a răspuns până la urmă provocării printr-o versificație improvizată vizavi de chestiune.
În realitate, întrebarea aparent bizară și mirarea pe care o naște vin să surprindă o problemă frapantă a lumii actuale, atât de preschimbată în tipologia ei de după 1989. Din noianul de ocupații noi care au apărut pe scena publică românească, aceea a unei noi clase de diriguitori a ieșit izbitor în prim-plan. Eticheta de import sub care sunt mai nou denumiți a scos la iveală ființe din ce în ce mai școlite, mai energice și ambițioase, orientate mereu spre oportunități și mascându-și deseori mina sub masca politeții forțate și a zâmbetului afectat, oameni în ținută ireproșabilă și cu vocabular ales care se simt foarte bine în pielea lor, răspândind în jur o curtoazie silită, dar care altora, în schimb, le dau impresia unor ființe fără chip. Aceasta pentru că și la noi, ca mai pretutindeni în lumea civilizată, oamenii încep din ce în ce mai mult să nu mai aibă chip, să se prefacă în niște spectre, care duc o existență golită de sensuri și de îndoielile fundamentale ale vieții, ocoliți fiind de metafizică și refuzați de marea Idee. Iar diriguitorii împricinați de gazetarul bucureștean se regăsesc plenar în această categorie a nonsensului pozitiv care ne inundă. Desigur, neologismul pătruns adânc în limba română a căpătat între timp multiple valențe, încetățenindu-se decisiv în varii domenii publice; însă și noi avem în vedere tot tipologia celor care acționează în câmpul tranzacțional, sub toate fațetele pe care le întruchipează acest personaj, de la miliardar filantrop, director de companie, acționar majoritar, angajat de multinațională, până la secretar ministerial ori patron de fotbal, adică oameni cărora contextul social le este pe deplin favorabil. Firea confecționată a noului hegemon respiră aerul nefiresc de rarefiat al clădirilor învelite în sticlă. Cel în fața căruia pălește și forța satirică și deprinderea umoristică nu poate deveni protagonistul șarjei sau al parodiei, la fel cum nu se poate regăsi printre celebritățile aluziei ori ale glosei, precum feluriții ocârmuitori de odinioară. Figura sa nu poate fi evocată sub forma interogației retorice sau a exclamației admirative. Emoția artistică nu este în stare să pătrundă în registrul serios și să-l zugrăvească pe omul grabei și al concurenței, al zdrobirii adversarului, care trăiește doar întru duhul succesului. Care satiră l-ar putea descrie grăitor pe insul eficient și fără cusururi, care sonet ori elegie i-ar putea iscodi amarul din suflet spre a-l deplânge, în fine, în catrenul cărei epigrame ne-am putea dumiri cum stau de fapt lucrurile cu o ființă atât de „perfectă”? Să presupunem doar că viziunea hiperbolică a odei i-ar putea dedica o poezie calchiată după mostrele lirico-realist-socialiste… S-a născut deja „natura abstractă” care nu își află locul în marea Poezie, și căreia i s-ar putea sculpta cu multă stângăcie o efigie în bronz literar. (Proza ar avea totuși mijloacele de a-i acorda alte circumstanțe…). Și uite așa ne apropiem de o veche butadă despre bogații și sus-pușii lumii: poezia le disprețuiește angajarea în competiția cu lucrurile. Ea, poezia, singurul loc în care slăbiciunea structurală se metamorfozează în victorie a spiritului, iar ratarea socială în împlinire literară. Faptul că „poezia e sărăcie”, cum spunea Eminescu, asta vrea să spună că în sens material ea are noblețea ei. Dar atunci sărăcia morală, sărăcia cu duhul, cum sunt?…
Pentru ca să poată crea o paradigmă lirică sau să deschidă o nouă cale poetică, abilitățile manageriale ar trebui să intre în sferele în care poezia fermentează. Or, lipsa totală de valoare estetică este caracteristica de bază, dacă nu chiar unica a denumirii care nu poate sta aproape de niciunul din itemii poeziei postmoderne, precum luciditatea, ludicul, livrescul, prozaicul sau înclinația retro. (De altfel, însuși termenul „manager” nu este unul sensibil și expresiv, nefăcând parte din inventarul liric tradițional. În comparație cu el, de pildă, insolentul și plasticul afacerist, a cărui rostire denotă o puternică ancorare în real, mustește de senzație și de sentiment… negativ (sau îndoielnic)!). Totuși, literatura anilor care vin va fi atât de deosebită de literatura (zisă modernă) în care ne-am scăldat până acum, încât nu ne-ar mira ca într-o bună zi dovezile înfățișate mai sus să fie negate de un anticanon, de o răsturnare a criteriilor de valoare, de reprezentare, de relaționare interumană. Noile „generații” care apar în ritm aiuritor, precum cea nouăzecistă, fracturistă, douămiistă, a mileniului III dau semnale că ar fi mai binevoitoare estetic cu personajul specificat. Poate că în limbajul lor neoavangardist – și, în genere, prin imaginarul suprarealist pe care îl cultivă ̶ cei care vin din urmă vor putea găsi fardul menit să mascheze sentimentul profund al negării virtuților noului „semizeu”.
Dincolo de ancorarea în universul poeziei, subiectul pe care îl înfățișează aceste rânduri vrea să dea și el o măsură a lumii serbede în care vedem că intrăm sau alături de care trăim, o umanitate dominată de artificial și de nefiresc, de fad și de convențional, și atât de inautentică în manifestările ei.
INDICAȚII DE CITARE:
Florin Chivoci „Omul refuzat de vers…” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 