„Înțelepciune” românească
E lung pământul, ba e lat, dar vorbă deșucheată ca la noi, oriunde-ai căuta-o-n lume nu-i! Parafraza după poezia coșbuciană trimite spre una din acele idei-prejudecăți rostită dintotdeauna în jurul nostru, în momente de ezitare sau de adâncă disperare, aceea a consolării pentru răul suferit prin chiar pretinsul bine ce stă pe cale să se înfiripe. O consolare care nu pleacă nicicând de la buna rânduială morală în vorbe, demnă să dea impresia că ne-am însușit lecția înțelepciunii, a bunei-cuviințe. Din contră. E cunoscută de mai tot românul vorba „de spirit” care declară sec, cinic și plastic în același timp că Orice șut în fund e un pas înainte! În ciuda tonului brutal, la prima auzire senzația e că alinarea cu pricina are darul de a te îmbărbăta să treci printr-un obstacol al vieții și, după ce l-ai trecut să prinzi oarece experiență. Șutul în fund n-ar însemna decât chinul, cearta, necazul, în vreme ce „avansarea” aduce după sine mai multă pricepere. Ideea ar fi că fiecare obstacol, refuz, jignire te obligă să gândești, să te oprești din goana zilnică și să vezi unde ai greșit, să reflectezi la ce ți s-a întâmplat și să te maturizezi un strop. E un pas… înainte. Simplu ca bună ziua!…
Impolitețea și modul zeflemitor în care a luat naștere zicerea de pomină (și în care „fundul” este eufemismul pentru nerușinata vocabulă din exprimarea neaoșă!) se confundă lesne cu bonomia satirică, cu spontaneitatea dialogului ori cu umorul sănătos, natural, netrucat. Privit ca o formă hilară de reacționarism care a luat naștere nu-știm-când în imaginarul autohton, acest spasm vulgar al neputinței de destin ar putea fi apanajul spiritelor persiflante, dintre acelea răsar cu duiumul în spațiul nostru dunăreano-balcanic, și care vor să ne demonstreze că, indiferent ce am face, rămânem robii unei fatalități ce nu poate fi contrazisă. Avem însă surpriza să îl aflăm rostit în toate mediile prin care se prefigurează amenințarea nemiloasă a eșecului, cel mai adesea de inși cu o bază culturală redusă, dar slobozit și de gura vreunui intelectual bine mobilat cultural, atunci când acesta vrea să sugereze afectat o idee de genul: în tot răul există și un bine, după nor vine seninul, ai pierdut continuă, ai câștigat continuă! Unii oameni folosesc insuccesul, pierderea unei bătălii pe unul din planurile vieții ca pe o experiență din care pot învăța ceva. Însă nici măcar ideea toleranței pentru eșec, pe care o promovează spiritul sportiv sau antreprenoriatul, de pildă, nu dezvinovățește grosolănia exprimării amăgitoare de mai sus. „Filozofia” șutului în fund e relevantă în imaginarul românesc, pentru tot ceea ce se cheamă inteligență în genere, și care e confundată adesea cu o anume vioiciune de spirit, cu „deșteptăciunea” bonom-hâtră. Dar, a fi un om inteligent nu e totuna cu a fi un ins deștept. E ceva mai mult.
Până la urmă, un șut în fund rămâne doar un șut în fund, adică lovitura care surprinde, rănește, întristează ori intimidează. Ca și cum ar scoborî direct din înțelepciunea și cinismul lui Diogene, hazul de necaz cu accente sadice nu face casă bună cu politețea și cu bunele maniere. În ciuda unei atari observații, zicătoarea despre izbirea necruțătoare în spate își vede liniștită de treabă și se perpetuează pe mai departe, din generație în generație. Nu-și pierde neam din vigoare și din puterea de ușurare avută asupra celor mulți, fiind gata oricând a răbufni pe buzele lor. Va mai continua să amuze, să irite și să producă stupefacție la fel de mult ca până acum. Nu e oare, atunci, Grotescul ̶ tragicul zilelor noastre, orizontul singur al capacității noastre de visare și acțiune ̶ temeiul care o face să dăinuie plenar și în închipuirea actuală?! El, Grotescul, pictorul suculent al unei lumi în veșnică deriziune, care-i inspiră extragerea unui sens existențial șocant din cele mai amare gesturi pe care oamenii le comit unii asupra altora. Monstruozitatea seducătoare a unui asemenea dicton fastidios, care măsoară deschiderea către sarcasmul și causticitatea cotidiană a devenit pecetea lumii actuale.
Rostită în spiritul etnopsihologiei vulgarizatoare, ciudățenia despre binefacerile șutului în fund s-a născut din straturi adânci, etnice, exprimând acea seducție fatalistă, înscrisă în oasele tradiției noastre. Antrenând structuri mentale care sunt moștenite de-a lungul a zeci și zeci de generații, ea nu putea să răsară decât din psihologia unui popor superficial, căruia îi lipsește sentimentul tragicului. Numai un neam obișnuit să nu pună nimic la suflet și care pretinde că trece voios peste încercările vieții putea să se folosească de o asemenea grosolănie în scop terapeutic. Vorba proastă despre „pasul înainte” făcut fără voie după ce ai fost lovit trădează lipsa de mândrie a unui neam umilit și oropsit, dedat cu voluptate autodenigrării și bășcăliei suverane.
INDICAȚII DE CITARE:
Florin Chivoci „Noul cod al bărbăției” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 