Sărăcia nu este o alegere personală. Este o alegere politică.
Conform Comisiei Europene, în anul 2022, puțin peste 21% din populația României era afectată de sărăcie. Cifra este în scădere față de anii anteriori (https://ec.europa.eu/eurostat/databrowser/view/tespm010/default/table?lang=en).
La capitolul risc ridicat de sărăcie stăm însă mai prost: 22, 3%. Procentul este în creștere față de 2021 (21,5%), dar și față de 2020 (22,2%) (https://ec.europa.eu/eurostat/databrowser/view/tespm150/default/table?lang=en).
Relevant (și îngrijorător) este însă faptul că peste 14% din populația întregii țări este alcătuită din săraci cu locuri de muncă, nu din șomeri sau asistați social. Acest ultim procent este cel mai ridicat în raport cu celelalte state membre ale Uniunii Europene.
Pe locurile următoare sunt Luxemburg (12, 9%), Spania (11, 8%) și Italia (11,5%) (https://ec.europa.eu/eurostat/databrowser/view/tespm150/default/table?lang=en).
Dincolo de toate aceste statistici impersonale, avem de-a face deci cu un fenomen politic în esență. Nu, sărăcia nu este în primul rând o chestiune care ține de aptitudini personale, de ghinion, de alegeri neinspirate, de lene, de lipsă de inițiativă, de reticența de a risca, de teama de inovație, de lipsa de organizare, de absența economiilor, sau de alte motive de acest gen. Sigur, toți acești factori își aduc fără doar și poate aportul la instaurarea acestei nefericite condiții care este sărăcia. Însă aportul lor nu este, spre deosebire de cel al autorităților, decisiv.
Există în România ceea ce s-ar putea numi o propagandă oficială foarte bine pusă la punct referitoare la problematica sărăciei, reprodusă pe tot felul de canale mediatice și pe social media de către diferiți politicieni, jurnaliști, influenceri și diferite persoane publice. O propagandă reducționistă, care limitează sărăcia la (in)capacitățile personale și atât. O propagandă bine finanțată, care inoculează ideea că succesul (sau eșecul) în viață ține numai de tine și de propria ta personalitate. O propagandă neoliberală, care reia și recosmetizează vechiul dicton thatcherist: nu există societate, există doar indivizi. O propagandă care face tot posibilul să ascundă mecanismele structurale ale violenței economice, de clasă, exercitată asupra săracilor, dintre care majoritatea, conform cifrelor de mai sus, lucrează.
Orice societate are propriile mecanisme de distribuire a resurselor printre membrii care o alcătuiesc. În același timp, orice societate este o grupare pestriță de voci polifonice, cu aspirații, interese, niveluri educaționale, vârste și posibilități foarte diferite. Identitatea economică a categoriilor sociale care alcătuiesc, la un moment dat, „națiunea” (o „tradiție inventată”, conform istoricului marxist Eric Hobsbawm) este, deși mai puțin vizibilă, mai puternică decât identitatea cultural-generică a întregului. Inevitabil, nicio societate nu poate distribui resursele pe care le produce în moduri perfect simetrice. Întotdeauna va exista inegalitate, fapt care va genera tensiuni sociale, nevoia de reprezentare și, în sfîrșit, nevoia de politică, în vederea ținerii sub control, prin diferite mijloace, a acestor tensiuni.
Asta nu înseamnă însă că inegalitatea trebuie acceptată și asumată fatalist, ca un dat ontologic. Nu. Așa cum nicio persoană nu are cum să fie perfectă, nici comunitățile umane nu pot fi perfecte. Rezultă cumva de aici acceptarea imperfecțiunii, a inegalității, ca normă? Câtuși de puțin. În plus, nu trebuie minimalizată și ridiculizată nici competiția socială atât de dragă liberalilor, mai ales a celor de rit nou. Aceasta nu este însă numai economică, și nu dispare cu adevărat din nicio societate, nici chiar din cele mai incluzive, mai democratice. Găsește doar noi mijloace de expresie, unele care nu mai antrenează neapărat nevoia de supraviețuire, cât mai degrabă nevoi simbolice și estetice. Dar când peste 14% din populația țării este angajată, și în același timp săracă, asta înseamnă că suferă de discriminare politică, că este supusă unei competiții extreme, fără a fi echipată să îi facă față în mod corespunzător. Sărăcia este deci o alegere politică, nu o alegere individuală, o alegere a societății respective de a distribui resursele în moduri care îi avantajează din plin pe unii și îi neglijează în același timp pe alții. Cu mici excepții, nimeni nu alege să fie sărac. Aleg alții pentru el. Utilizând o analogie istorică, deși puțin exagerată, imaginați-vă creștinii aruncați în arenele romane pline cu lei în primele secole ale erei noastre. Măcar acestora nu li se spunea că salvarea este posibilă și ține de capacitățile fiecăruia dintre ei de a o obține.
INDICAȚII DE CITARE
Emanuel Copilaș, „Sărăcia nu este o alegere personală. Este o alegere politică.” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 