Ella Leynard

Bucuria Cuvintelor și a Iubirii

Dans în ploaie este Antologia Poetei Ana Blandiana apărută la Editura Știința în anul 2025.

Sunt selectate poezii din volumele apărute între anii 1966 și 2024 – Călcâiul vulnerabil, 1966, A treia taină, 1969, Octombrie, Noiembrie, Decembrie, 1972, Somnul din somn, 1977, Ochiul de greier, 1981, Revista „Amfiteatru”, 1984, Stea de pradă, 1985, Arhitectura valurilor, 1990, Soarele de apoi, 2000, Reflexul sensurilor, 2004, Patria mea A4, 2010, Orologiul fără ore, 2016, Variațiuni pe o temă dată, 2018, Se face liniște în mine, 2024.

Călcâiul vulnerabil, 1966 anunță recunoașterea destinului în cuvânt împreună cu înțelegerea că darul este greu de dus, dar altă cale nu există.

„Tragic mi-e darul, asemeni pedepselor vechi.
Ce strămoș mi-a greșit ca să-i port – lauri – vina?
Tot ce ating se preface-n cuvinte
Ca-n legenda regelui Midas.”

Iar prin acest zbor, „Să zbor până-n punctul unic în care/ Vidul rotește în jurul lui sorii și-i stinge”, înaltul cuvântului are acces la nașterea miracolului Poeziei. Iar altitudinea zborului va fi însoțită de intoleranță, aceasta îi va fi slăbiciunea. Este crezul moral al Poetei Ana Blandiana și cel care va însoți și poezia. „Sunt slabă? Ochii mei sunt slabi?/ Voi fi ridicolă în continuare?” Este enunțată cu claritate și asumare totală, prin recunoașterea propriului destin, condiția de libertate absolută pe care poetul o are și trebuie, necondiționat să o păstreze. „Vreau tonuri clare,/ Vreau cuvinte clare,/ Vreau mușchii vorbelor să-i simt cu palma,/ Vreau să-nțeleg ce sunt, ce sunteți,/ Delimitând perfect de râs sudalma.// Vreau tonuri clare,/ Și culori în stare pură,/ Vreau să-nțeleg, să simt, să văd,/ Prefer acestei fericiri ambigue/ În totul clar, îngrozitorul meu prăpăd.// Vreau tonuri clare,/ Vreau să spun ‘fără-ndoială’,/ Să nu mă îndoiesc cu toate c-aș avea răgaz”. (Intoleranță)

Acest călcâi vulnerabil este destinul de mare forță și inimitabilă tărie al spunerii adevărului în poezie și în viață, de la care nu a abdicat.

Aruncarea în lume se face pentru toți deopotrivă. Nealegera noastră este alegerea care în altă, neștiută parte se face. Tragic este destinul poetului pentru că el este acut conștient de tragismul nostru, al tuturor. Alegerea libertății duce firesc la căutarea răului și la exigența de a desluși sensul prezenței lui în lume. „Să mă așez pe pământ să contemplu/ Linia care desparte răul de bine/ (…) Eu caut începutul răului/ Pe acest pământ/ Înnorat și-nsorit/ Rând pe rând.” Poezia este enunțarea intuiției că originea lui este sursa care îl propagă, acolo trebuie ajuns și sfârâmat. Și da, trebuie cu siguranță, ca un absolut necesar, încercat. Cu răbdare și metodă.

Poezia Requiem este dedicată tatălui, tragicul Gheorghe Coman, deținut politic și  preot ortodox a cărui credință  răul nu a putut-o știrbi, „Credea că munților dintr-un moment în altul/ Picioare ca păienjenilor le vor crește/ Și vor umbla după credința sa;/ Credea că-n piept sub gratii moi de os/ Purtăm cu toții colonii de păsări/ Care așteptă clipa fericită/ Când ne vom hotărâ să ne zdrobim;/ Credea că viața ca semințele-ngropată/ Naște în anii următori păduri…”

Dacă ar trebui să prind portretul Poetei Ana Blandiana, într-un singur cuvânt din dicționar, acela ar fi candoare. Candoarea nu poate fi trucată. Aici este sursa călcâiului vulnerabil al Poetei. E singurul izvor din care, adevărul poate fi căutat și singurul sol în care el poate crește. Poezia Dorința îi construiește, clar, portretul, în linii groase, „Să miroasă-n odaie/ A creioane ascuțite prelung/ Și-a hîrtie neîncepută;/ Din gânduri, din dragoste/ Sau numai din somn trezindu-mă/ Bucuroasă, buimacă/ Să trag pe mine o haină,/ Să ies năucită în stradă/ Cu picioarele goale-n pantofi/ Și să întreb fericită:/ Știți cumva în ce an suntem?” Căci nu contează, nu-i așa? De acolo de unde vine Poeta, din poezie-fericire timpul are alt ritm, curge altfel sau poate nu curge deloc.

În anul 1972 se face înțelegerea iubirii. Venită din neștiută taină, iubirea este singura înzestrată cu forța de a opri timpul, obligându-l să i se supună, „Era atâta liniște că timpul/ Nu îndrăznea să spună vreo secundă,/ Cerul nu rostea nici un nor,/ Apa nu-ngâna nici o undă,/ Doar tălpile goale/ Călcând în lumină de lună/ Scoteau un sunet ușor”. Iubirea acutizează percepția sentimentului de temporar al trupului. Se prăvălește atunci peste om disperarea că moartea îi va ajunge și pe cei doi într-o zi. Pentru a face față terorii acestui gând, se caută o explicație imposibilă a ei, dar mai ales, o soluție la confruntarea cu acest personaj terifiant, parcă, mai ales pentru iubire. Moartea omului iubit este o logică imposibil de construit. O soluție trebuie găsită, singura accesibilă este convingerea că iubirea îi va păstra legați și după moarte, „Privindu-ne fără-ncetare-n ochi,/ Mult după ce vom muri…” Totuși care va fi fatala clipă pentru fiecare nu poate fi cunoscut, și pentru acest moment al dispariției unul dintre cei doi, trebuie construită o soluție, căci „Oasele noastre s-au unit de mult,/ Sângele duce zvonuri/ De la o inimă la alta.” „Vom muri deodată sau unul va purta,/ Încă o vreme,/ Cadavrul celuilalt lipit de el/ Și molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?/ Sau poate nici nu va muri întreg/ Și va purta-n eternitate/ Povara dulce-a celuilalt,/ Atrofiată de vecie,/ Cât o cocoașă,/ Cât un neg…/ Oh, numai noi cunoaștem dorul/ De-a ne putea privi în ochi/ Și-a înțelege astfel totul,/ Dar stăm spate în spate,/ Crescuți ca două crengi/ Și dacă unul dintre noi s-ar smulge,/ Jertfindu-se pentru o singură privire,/ Ar vedea numai spatele din care s-a smuls/ Însângerat, înfrigurat,/ Al celuilalt.” (Cuplu)

Un singur vers adună în el o întreagă iubire, cea pentru Țară, „dar cît de bine și de cald e-acasă”.

Ochiul de greier al poetei (1981), rămâne treaz când în jur toți dorm.  Îmbrăcată într-o poezie-armură alege să îi apere în lipsa lor și să se roage pentru ei, „înveliți în somn ca într-o blană de urs”. „ Nu-i uita pe frații mei, ei dorm/ Și-n somn se înmulțesc și cresc copii/ care-și închipuie că viața e somn și, nerăbdători,/ Abia așteaptă să se trezească/ În moarte.” Tonul devine ferm, atitudinea este radical-împotriva nopții minții care li se oferă românilor, iar ei au slabe, aproape deloc reacții de împotrivire, „în timp ce urlă ca niște fiare aprobatoare”.

Călcâiul vulnerabil a activat inevitabil exasperarea, declanșându-i îndemnul explicit la revolta din poemul-manifest Eu cred,  „Eu cred că suntem un popor vegetal,/ De unde altfel liniștea/ În care așteptăm desfrunzirea?/ De unde curajul/ De-a ne da drumul pe toboganul somnului/ Până aproape de moarte,/ Cu siguranța/ Că vom mai fi în stare să ne naștem/ Din nou?/ Eu cred că suntem un popor vegetal – / Cine-a văzut vreodată/ Un copac revoltându-se?”

Poeta știe că vinovată este „numai pentru ceea ce n-a făcut”, iar aceeași voce radicală rostește despre vina tuturor celor neangajați, căci „La judecata marilor coșmare/ Și martorii sunt vinovați.”

Două îi sunt obsesiile devenite lagământ și crez, libertatea și cuvintele, „Din fericire, am descoperit/ Că totul/ Poate fi transformat în cuvinte.”

Strigătul pentru opțiunea morală din țesătura Călcâiului vulnerabil era firesc să ducă, peste ani, la acuta trăire a răului colectiv ca păcat personal, (Patria mea) căci se simte atinsă de el prin proximitatea fizică, prin apartenența la aceeași specie, dat al destinului. Resimte participarea la răul colectiv într-un mod profund personal. Și martorul participă la crimă, și cel care știe de ea și cel care o privește de la distanța, chiar a unui ecran. Această perepție dovedește o ființă a cărei moralitate este fără de pată. Și totuși, în ciuda acestui profil personal, poeta se simte vinovată pentru răul care există, care se face pe lume, neîntrerupt, pervers și penetrant. „Mai vinovată, dar nu nevinovată,/ În acest univers în care/ Înseși legile firii hotărăsc/ Cine trebuie să ucidă pe cine/ Și cel ce ucide mai mult este rege:/ Cu ce admirație este filmat/ Leul placid și feroce sfârtecând crăprioara,/ Iar eu, închizând ochii sau televizorul,/ Am senzația că particip la crimă mai puțin,/ Deși știu că-n opaițul vieții/ Trebuie pus mereu sînge,/ Sângele altuia.” (Animal planet) Cruzimea ființei om este resimțită dureros, aproape insuportabil și de neînțeles, „Mă joc cu copiii care vor deveni adulți/ Încercând să amân clipa/ Când le va face plăcere să mă sfâșie,/ Deveniți adulți,/ Tot mai adulți,/ Tot mai mulți,/ Mult prea mulți,/ În timp ce eu rămân singură în copilărie.”

Viața își curge încet, continua pierdere, „Acolo unde singurătatea/ Devine materie primă/ Pentru demult visatele palate/ Pe care nu mai are cine să le locuiască.”

Cumplita pierdere este pierderea Celuilalt când, „Din viitorul sumar/ Prezentul nu i-e un dar,/ Ci un rapt.” (Fără tine)

Curgere blândă, unduitoare a Cuvântului, pe drumu-i către sens. Acest sens spre care a tins mereu, l-a căutat instinctu-i sigur de poetă. Și care se ridică acum din carte. Pe orizontală, cartea are o îndrăzneală a direcției care își urcă izbânda cuvântului pe verticala, intuită, mai degrabă ca un dor. Poezia cea adevărată este nuntire a cuvântului oferit paginii, cu sensul urcând spre transcendență. Dar în acest volum este sens turnat în formă ideală. Sentimente clare și naturalațea rostirii lor, aceasta este nota definitorie a cărții. Citind, ai sentimentul de plăcută unitate și coerență a cuvintelor care se adună pe pagină, din alcătuirea gândului. Curge versul ca apa clară de izvor.

Poezia îi este Poetei Ana Blandiana cetatea destinului, „poemele nu sunt haina mea,/ Ci scheletul/ Extras dureros,/ Și așezat deasupra cărnii ca o carapace.”

Închizi cartea. Bucuria citirii Poeziei îți rămâne ție, cititor, „Pentru că nimic din ceea ce nu e scris/ Nu există” începi și tu să simți.

„Să nu mă grăbesc,/ Să las timpul să treacă,/ Fiecare secundă-n cădere/ Erodează puțin/ Suferința./ Să aștept./ Fiecare val ce se sparge/ Sapă în stânca/ De care-s înlănțuit,/ Fiecare fir de rugină/ Subțiază lanțul./ Într-un mileniu, în două,/ Stânca va fi nisip,/ Fierul verigilor pulbere,/ Oasele mele, molecule de calciu/ Risipite în apă,/ Suferința nimic.”

INDICAȚII DE CITARE:

Ella Leynard, „Bucuria Cuvintelor și a Iubirii” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 9/2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.