Elena Rusei
Sacrificiul „corupt” în Orestia lui Eschil
Sacrificiul ca parte fundamentală a religiei grecești implică uciderea și consumarea ritualică a unui animal domestic de către un grup de oameni bine delimitat. Sacrificiul ritualic a fost adesea caracterizat de istoricii religiei drept mijloc de redirecționare a violenței către un alt obiect prin găsirea unui „țap ispășitor”[1]. Pe lângă aceasta, sacrificiul a fost folosit și pentru a exprima un sens al comunității și al valorilor umane. În primul rând, prin practicarea lui se stabilea un sistem ierarhic al lumilor. Comunitatea umană (cea care execută sacrificiul) era pusă în opoziție cu lumea divină (cea care primește sacrificiul) și cu lumea animalelor (cea care produce victima sacrificiului)[2]. Totodată, animalele sălbatice vânate (d. ex. mistreții) sunt distinse de cele domestice, care sunt sacrificate (d. ex. porcii). În al doilea rând, ritualul sacrificiului coordonează un anumit set de valori ale culturii umane. De exemplu, animalul sacrificat este un animal domestic, semn al stăpânirii naturii de către om. Iarăși, pe animalul pregătit pentru jertfă se presară vin și boabe de cereale, elemente ce simbolizează relația necesară a omului cu pământul. Iar abia în al treilea rând sacrificiul ca ritual, cu tabuurile lui și cu observarea atentă a regulilor, constituie o instituție controlată a vărsării de sânge. Este pusă, alături de vânătoare și război, în contrast cu violența răzbunării.
Prin urmare, sacrificiul simbolizează locul omului in ordinea lucrurilor. De aceea, execuția acestui ritual trebuie să fie impecabilă, fără abateri de la vreo regulă tocmai pentru că prin el se articulează poziția omului în lume. Rețeaua de gesturi și acțiuni care au loc în timpul ceremoniei de sacrificare a victimei are o semnificație teleologică, fiind îndreptată către un gest final (telos), care să stabilească în cetate relații favorabile între oameni și zei.
În trilogia Orestia[3] Eschil înfățișează o serie de sacrificii „corupte”[4] care îl pierd pe om, proiectându-l în afara ordinii firești a lucrurilor. Sacrificiul Ifigeniei, care dă naștere tuturor actelor de violență din piesă și care procură o serie de imagini amintite pe parcursul întregii trilogii, încalcă mai multe norme ale executării ritualului. În primul rând, Ifigenia sacrificată de tatăl ei, Agamemnon, este un om și nu un animal. În al doilea rând, în sacrificiul ritual exista o „comedie a inocenței” al cărei scop era să arate că animalul dorește propria sacrificare: pe capul animalului se aruncau boabe de cereale și apă pentru ca el să aprobe, prin aplecarea capului, acceptarea jertfei. Ifigenia în schimb este ținută pe altar cu forța și legată la gură astfel încât să nu poată rosti blesteme, iar sacrificiul ei nu este urmat de vreun ospăț. Doar corul își amintește cum tânăra fată obișnuia să cânte la masa tatălui său cu ocazia unor astfel de celebrări „Mai vrea să cuvânteze glasu-i/ Vrăjit ce’n sala părinteștei case/ La mândre ospețe ades cântase;”[5]
Clitemnestra preia prin limbaj imaginile sacrificiului ritualic, mai ales în discursul triumfător de deasupra corpurilor moarte, în care descrie cele trei lovituri mortale pe care i le-a aplicat lui Agamemnon în timp ce toarnă cele trei libații și se bucură de vărsarea sângelui. Înainte de asta ea o invită pe Casandra în palat să ia parte la un sacrificiu:
„N-am vreme aci la poartă de pierdut, / Că’n sală pe la mijloc lângă vatra mea/ M’așteaptă victimele gata de jertfire.”[6] Această întâmpinare este încărcată de ironie, de vreme ce Casandra urmează să participe ca victimă la acest ritual de sacrificare. Așadar scena centrală din Agamemnon – prima parte a trilogiei Orestia – este reprezentată ca o ucidere sacrificială pervertită. Și toate celelalte acte ucigașe invocate în piesă (d.ex. uciderea copiilor lui Tiest, fratele lui Atreus) sunt înfățișate ca sacrificii corupte.
În cea de-a doua piesă a trilogiei, Hoeforele, motivul sacrificiului pervertit nu apare. Uciderea Clitemnestrei nu este descrisă într-un limbaj care să trimită la ritualul de jertfă. Doar în ultima parte a Orestiei, în Eumenidele, are loc o renaștere a imaginii sacrificiului. Furiile îl văd pe Oreste de-a lungul întregii piese drept victimă și chiar amenință că-i vor suge sângele din „măduva lui vie”. Avem iarăși un obiect uman al sacrificiului, doar că acum sacrificatorii sunt figuri divine, gata să înfăptuiască la rândul lor o formă viciată a ritualului.
Închipuind fiecare act ucigaș ca pe un sacrificiu, Eschil semnalează dezordinea din cadrul unei comunități. Violența răzbunării pervertește un sistem de norme mai vast și un sens mai larg al poziției omului în lume. Este profund semnificativ faptul că în scena finală a trilogiei Furiile devin cele care urmează să primească sacrificii de la oameni în noua lor calitate de divinități onorate: „În hrube adânci subpământene întronate,/ Veți fi cu jertfe și evlavie în slăvi urcate.“[7] Intrarea în ordine a cetății este celebrată prin această reîntoarcere la executarea ritualică ce corespunde unui sacrificiu care confirmă acea ordine.
Bibliografie
Eschil, Orestia, Fundația Regală pentru Literatură și Artă , București 1942, traducere G. Murnu
Marcel Detienne & J.P. Vernant, The Cuisine of Sacrifice among the Greeks, Univ.of Chicago Press, Chicago, 1988
F. Zeitlin, The Motif of The Corrupted Sacrifice in Aeschylus Oresteia, Transactions and Proceedings of The American Philological Association, vol. 96, 1965.
R. Girard, Violence and The Sacred, Johns Hopkins University Press, 1977
[1] R. Girard, Violence and The Sacred, Johns Hopkins University Press, 1977.
[2] M. Detienne and J.P. Vernant, The Cuisine of Sacrifice among the Greeks, Univ.of Chicago Press, Chicago, 1988
[3] Eschil, Orestia, Fundația Regală pentru Literatură și Artă , București 1942, traducere G. Murnu.
[4] F. Zeitlin, The Motif of The Corrupted Sacrifice in Aeschylus Oresteia, Transactions and Proceedings of The American Philological Association, vol. 96, 1965.
[5] Eschil, Orestia, ed.cit, 3.
[6] Ibidem, 5, p.48
[7] Ibidem, 5, p.175
INDICAȚII DE CITARE
Elena Rusei, „Sacrificiul „corupt” în Orestia lui Eschil” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
