Elena Rusei
Oedip-ul netragic
(Oedip de Robert Icke după Sofocle. Regia Andrei Șerban. Teatrul Bulandra)
Pe 20 Ianuarie a avut loc la Teatrul Bulandra premiera piesei Oedip de Robert Icke, pusă în scenă de Andrei Șerban. Textul ales de regizor este o reinterpretare contemporană care pretinde că păstrează „teme esențiale” ale tragediei lui Sofocle, precum cunoașterea de sine, adevărul, vina, destinul sau liberul arbitru. În fapt, din textul antic sunt preluate motivele care țin mai degrabă de contingență, anume incestul și paricidul, fiind ignorată tocmai substanța scrierii lui Sofocle. Iar această substanță constă în caracterul tragic al operei, pe care Icke îl trece cu vederea în readaptarea lui. Dramaturgul britanic transformă tragedia lui Sofocle într-o dramă contemporană. Să vedem și de ce.
Icke îl plasează pe Oedip în rolul unui candidat la prezidențiale care în seara alegerilor promite mulțimii de alegători redeschiderea anchetei cu privire la moartea predecesorului său Laios într-un accident rutier. Însă, înainte de a-și pune planul în practică, Oedip îl consultă pe profetul Tiresias, cel care prevede catastrofa ce se va abate asupra lui, dându-i astfel prilejul de a presupune că împotriva sa este pus la cale un complot, motiv pentru care îl demite pe Creon, șeful de campanie, și îi adresează invective profetului. După toate acestea are loc o cină în familie la care se discută problema certificatului de naștere și prin urmare a originii lui Oedip, în urma căreia iese la iveală statutul său de fiu al lui Laios și de soț al mamei sale.
Scenariul lui Sofocle este astfel preluat și transferat într-un cadru actual. Acest fapt nu ar trebui în mod necesar să diminueze ideea fundamentală a tragediei antice. Ea ar putea fi păstrată integral dacă reconstrucția ar fi preluat în ea însăși elementele care alcătuiesc caracterul tragic al piesei. In acest sens, elementul constitutiv al unei tragedii este reprezentat de Divin. În lipsa Divinului sau în lipsa a ceva care să sugereze că oamenii și acțiunile lor stau sub o lege eternă ce nu poate fi încălcată prin propria lor voință, că lumea în întregul ei se supune unei necesități, nu poate fi construită o situație tragică. Există o constantă în teoriile despre tragic și tragedie, anume recunoașterea fenomenului tragic ca opoziție între libertate și necesitate. La Schelling această opoziție poate fi între infinit și finit[1], la Hegel între actul liber și legea etică[2], la Liiceanu între conștiința umană și limită[3], însă toți acești termeni trimit tot către libertate și necesitate. Ori în scenariul imaginat de Icke totul pare să stea sub semnul hazardului care nu are ce să caute în tragedie. Nu există în desfășurarea piesei niciun indiciu care ar putea trimite la caracterul necesar al întămplărilor. Accidentul rutier care a dus la moartea lui Laios și care e punctul de unde ar trebui să pornească întâmplarea tragică e prezentat ca fapt pur întâmplător. Întâmplarea poate să scoată în evidență precaritatea individului, dar îi lipsește capacitatea de a dezvălui o ordine a lumii.
Nietzsche definise tragedia antică drept „spectacol primordial al esenței”, „viziune profundă a sensului ascuns” adică scoaterea unor sensuri metafizice dintr-o urzeală concretă[4]. Dar pentru aceasta trebuie ca textul să sugereze un univers în care orice posibil să fie înghițit de necesar. Altfel, temele tragediei lui Sofocle pe care Icke pretinde că le păstrează sunt reduse la variante empirice ale lor; aflăm cine a fost cu adevărat tatăl lui Oedip, cine e de fapt soția lui, conștiința de sine e cunoașterea propriei biografii etc.
Spectatorul se poate întreba de ce un regizor ca Andrei Șerban cu experiență în montarea tragediilor antice a ales varianta mediocră a lui Robert Icke. Regizorul afirma într-un interviu, justificându-și alegerea textului, că o punere în scenă a scrierii lui Sofocle ar lăsa publicul nesurprins având în vedere familiaritatea acestuia cu intriga sofocleană. Dar dacă misiunea teatrului e aceea de a surprinde spectatorul, nu văd de ce acesta s-ar mai deplasa să vadă un spectacol. El poate fi surprins și în fața televizorului, uitându-se la știri. Poate că Andrei Șerban s-a gândit că alegând o variantă mai light a tragediei Oedip îi menajează pe spectatori, care nu mai sunt dispuși să urmărească un text greu, cu un limbaj rafinat, plin de figuri retorice și stilistice. Dar nu ascunde acest lucru un dispreț la adresa publicului?
Altfel, ca material pentru un spectacol care nu are pretenția de a fi unul tragic textul lui Icke este aproape bun. Numai că ideea sau faptul lui central prea superficial, prea concret sau particular pentru a ne atinge în adâncurile noastre metafizice. Prin urmare, nici punerea lui în scenă nu necesită mari eforturi, iar redarea realistă i s-a potrivit. E mai greu de înțeles de ce profetul Tiresias e pus să rostească, la anumite intervale de timp, bucăți de texte în greaca clasică din alte tragedii ale lui Sofocle și de ce e înveșmântat și se poartă ca un corifeu, de vreme ce în contextul spectacolului ar fi putut fi înfățișat ca un guru contemporan din India. Dar poate că prezența profetului e singurul element care ne aduce aminte că ne aflăm în fața unui spectacol inspirat de o tragedie antică.
[1] F.W.J Schelling, Filosofia Artei, Editura Meridiane, București, 1992, trad.Radu Gabriel Pârvu și Gabriel Liiceanu
[2]G.W.F Hegel, Fenomenologia spiritului, Editura Iri, București, 2000, trad. Virgil Bogdan, pp.266-276 (cap. „Acțiunea etică, cunoașterea umană și divină, vina și soarta”)
[3] G.Liiceanu, Tragicul. O fenomenologie a limitei și depășirii, Editura Humanitas, București,1993
[4] Friedrich Nietzsche, Nașterea Tragediei, Editura Cartex, 2008, traducere și prefață Lucian Pricop
INDICAȚII DE CITARE
Elena Rusei, „Oedip-ul netragic” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 