ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Elena Rusei

Nostos-ul ca recuperare a conștiinței – Odiseu.

Nostalgia, termenul pe care astăzi îl folosim pentru a descrie dorul sau năzuința către ceea ce a trecut, vine din grecescul nostos (întoarcerea acasă) și algos (durere). Tema Nostos-ului este preluată de cei mai mari poeți ai literaturii universale – Vergilius, Dante sau Milton – de la Homer. Această temă este adusă la viață în Odiseea unde sunt redate peripețiile și rătăcirile lui Odiseu, pe drumul de întoarcere către casă în urma capturării Troiei.   Dacă epopeea homerică s-ar fi redus la zugrăvirea încercărilor fizice la care a fost supus eroul, conceptul de nostos nu ar fi căpătat amploarea și prestigiul de care s-a bucurat în literatura lumii. Homer însă, transformă isprăvile eroului în imagini care să reflecte într-un fel sau altul  structura conștiinței umane.

Etapele cele mai importante ale marii Reîntoarceri sunt descrise în Carțile IX, X, XI și XII, în care Odiseu povestește despre traseul complicat străbătut de el după părăsirea Troiei. Cărțile acestea pot fi considerate o colecție de basme, populate de giganți, canibali și vrăjitoare, adică de forme supranaturale, lipsite de realitate care pot avea doar un înțeles ideal. Basmele sunt modalități prin care spiritul se exprimă pe sine. Polifem nu este nici om, nici animal și nici vreun produs direct al naturii, ci o creatură a minții. El are o formă externă, dar acestă formă nu are înțeles în lipsa spiritului care a creat-o.

Tărâmul acestor basme poate fi închipuit ca unul al negației, prin comparație cu ținutul Feaciei care reprezintă lumea ideală a Greciei, o lume a ordinii și a armoniei la care Odiseu ajunge prin luptă și negare. Această lume a negației este localizată de Homer în afara granițelor Eladei, astfel încât trecerea de la cunoscut la necunoscut, de la civilizație la barbarie și de la natural la supranatural să fie cât se poate de evidentă. Poetul îi izgonește pe Ulise și pe tovarășii lui în  tărâmul acesta al basmului și al născocirii pe motivul că șederea lor prelungită la Troia îi înstrăinase de spiritul grec care trebuia recuperat în vederea reluării unei vieți civilizate în cadrele familiei și ale cetății. Negarea conștiinței eline este proiectată și totodată distrusă  de chiar  mintea eroului.

Mișcarea generală a celor patru Cărți se produce printr-o trecere de la lumea sensibilă (Cartea a IX-a și a X-a) la cea supra-sensibilă (Cartea a XI-a), urmată de o revenire în sensibil. Omul trebuie să treacă dincolo de tărâmul simțurilor, să intre în contact cu spiritul pur (profetul Tiresias) pentru ca apoi să se întoarcă la lumea reală purtând cu el înțelepciunea obținută. Cea de-a treia etapă este partea cea mai importantă a acestei mișcări pentru că reprezintă confruntarea dintre Idee și realitate.

Hades-ul evocă un tărâm al inteligibilui, imagine potrivnică spiritului artistic grecesc care caută mereu întruparea. Cu toate acestea, mintea greacă a creat Hadesul și a mers mai departe către Ideea pură la Platon și la ceilalți filosofi. Homer însuși pare să simtă că filosofia este o disciplină necesară iar gândul abstract se cere extras din împachetarea concretului. Până să coboare în Hades, Odiseu avusese doar experiență, luase  totul ca atare, la voia întâmplării, fără a ști nimic dinainte. S-a întâmplat să ajungă la Lotofagi, la Ciclopi, la Circe. În cartea a XII-a însă, poate prevedea totul, știind dinainte prin ce urmează să treacă. Acum el are capacitatea de a surprinde inteligibilul în sensibil si astfel, posibilitatea de a face din viitor ceva transparent.

Reîntors din Hades eroul o reîntâlnește pe vrăjitoarea Circe care este acum vocea acestei dibăcii deductive căpătate de el în Infern. Circe profețește, pre-pune iar Odiseu înfăptuiește. Doar că fiecare dintre ei este celălalt: Odiseu este Circe iar Circe este Odiseu. Acest lucru amintește de conștiința de sine care este adesea exprimată prin formula Eu=Eu. Eul se separă în două părți, iar fiecare parte este întregul și se recunoaște pe sine în partea opusă. Acest act este condiția oricărui tip de cunoaștere care întotdeauna diferențiază pentru ca apoi să unească. Și tot prin profeție se dă forma pură a Ideii care  urmează să fie realizată, sugerându-se astfel și distincția primordială dintre Intelect și Voință.

În Cartea a XII-a a Odiseei se găsesc, chiar dacă nu într-un mod bine definit, cele trei stadii ale subiectului cunoscător – Simțuri, Intelect și Rațiune. Sirenele sunt cele care reprezintă Simțurile, Simplegadele, Scila și Haribda prezintă o imagine vie a diviziunilor și conflictelor Intelectului finit iar Boii Soarelui trimit către lumina centrală a Rațiunii.

Când întâlnește Sirenele, Odiseu este legat de catarg de către tovarășii lui pentru a nu-și pierde controlul. De aici reiese clar că nu-și poate domina simțurile de unul singur, dar își prevede propria slabiciune și ia măsuri împotriva lui însuși renunțând de bunăvoie la libertate pentru a nu pieri de plăcere. Aici este evocată și condiția omului naturii care trebuie guvernat din afară până să ajungă la stadiul  în care poate să se auto-guverneze.

La trecerea pe lângă Scila și Haribda, Odiseu își vădește o altă limită. În ciuda avertizării făcute de Circe el se înarmează, cu intenția de a se lupta cu Scila, luând-o drept un monstru la care poate avea acces prin simțuri. Încearcă să-și rezolve problema în mod extern așa cum a făcut-o cu Sirenele. O scapă însă o clipă din vedere și își îndreptă privirile spre contrapartea ei, Haribda. Scila își face apariția și îi capturează pe șase dintre tovarășii lui. Scila privită rămâne invizibilă iar neprivită, iese la iveală. Limita eroului homeric constă în faptul că nu reușește să vadă dintr-o dată ambele părți. Nu există alternativa Scila sau Haribda, ci combinația Scila și Haribda pentru că cele două, ținute separat distrug, ținute împreună sunt cucerite. La baza tuturor distincțiilor din natură stă gândul unității, a sintezei oricărei Scile și Haribde; fără îndoială dualismul există și putem fi prinși în el dar funcția minții este să-l depășească și să transforme orice diferență, discordie sau diabolism în unitate, armonie sau divinitate.

Scăpând de cele două stânci, Odiseu și tovarășii lui ajung pe „insula Soarelui”. Asta înseamnă că el și-a depășit limita de care a dat dovadă în ultima lui experiență și a mers mai departe spre lumina clară a Soarelui care are acces la totalitate.  Aici are loc trecerea de la dualism la unitate, de la conflict la armonie sau de la Intelectul cu finitudinea lui la Rațiunea cu universalitatea ei, cu toată lumina dinlăuntrul ei. 

Doar că în acest tărâm al Soarelui își dezvăluie o altă limită dată de imperfecțiunea voinței. Chiar dacă nu participă activ la sacrilegiul comis de însoțitorii lui care ucid boii Soarelui, nu e în stare nici să oprească săvârșirea faptei. El nu piere asemena celorlalți pentru că nu se numără printre executanții ofensei dar întoarcerea în patrie îi este amânată. Are nevoie de o nouă disciplină, de o antrenare a voinței până devine capabil să facă ceea ce îi dictează Rațiunea.

Uciderea Boilor Soarelui reprezintă supremul act negativ al omului, mintea care se întoarce împotriva minții. Atunci când o persoană care știe, afirmă prin cuvânt și faptă că știința lui este o minciună, lumina lui suprimă lumina, ucide Boii Soarelui. Odiseu, nesocotind ceea ce el a învățat în îndelungata și amara sa experiență, neascultând avertismentele și profețiile Lumii inteligibile și a celei sensibile (Tiresias și Circe), cade înapoi în sfera lui Calypso, trebuind să slujească înca șapte ani simțurile, până când aspirația și voința îl vor ridica din nou.

În aceste patru cărți Odiseu este poetul care, conștient de ceea ce s-a petrecut cu el își cântă aventurile la Curtea Feacilor.  El se afla într-o condiție negativă, separat de lumea greacă, iar aceste patru cărți ale Odiseei înregistrează această separare. Ajuns însă pe acest tărâm al Feacilor, unul armonios din toate punctele de vedere, imagine a lumii ideale eline, el devine complet conștient de condiția lui negativă pe care o proiectează din el însuși în aceste povestiri. Dar Cartea a XII-a îl arată conștient nu doar de starea lui negativă, dar și de procesul mental prin care a trecut. El nu este doar Gândire, ci „gândire care se gândește pe sine”.

Bibliografie:

D.J. Snider – Homer’s Odyssey, A  Commentary, Sigma Publishing Co. St.  Louis 1897.

Homer – Odiseea, traducere G.Murnu, București, Editura Univers 1979.

INDICAȚII DE CITARE

Elena Rusei, „Nostos-ul ca recuperare a conștiinței – Odiseu.” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.