Elena Rusei
Nașterea tragediei ca armonie între Apollo și Dionysos
În Nașterea tragediei, Nietzsche susține că în natură există două impulsuri sau tendințe artistice antitetice: apolinicul și dionisiacul, derivate de la cele două zeități grecești ale artei, Apollo și Dionysos. Luați împreună ei prezintă un anumit tip de contrast: Apollo, prin caracteristicile sale, este zeul civilizației înalte, în vreme ce Dionysos este un zeu al naturii și al fertilității asociat cu vinul și culturile orgiastice necivilizate. La nivel elementar aceste impulsuri se exprimă prin vis (Apolinicul) și beție (Dionysiacul). Prin natura lor, visurile sunt imagistice și cu ajutorul lor putem căpăta o înțelegere imediată a formelor, sesizându-le totodată și caracterul himeric. Cu alte cuvinte suntem conștienți că există o realitate mai adâncă, realitatea în care noi ca indivizi trăim, care stă la baza realității visului. La rândul ei și această realitate care întemeiază visul poate fi reinterpretată filosofic ca iluzie, ca lume a aparențelor ce se interpune între noi și realitatea ultimă care este temeiul ființei sau Unul primordial. În starea de ebrietate, individul se pierde pe sine printr-o experiență de maximă intensitate, încântătoare și terifiantă în același timp; barierele dintre el și ceilalți se rup iar limitele, formele, convențiile sau individualitățile sunt abolite.
Pe o treaptă superioară însă, cele două tendințe artistice ale naturii se manifestă în mod material, în afara noastră, ca produse artistice. Arta apolinică pură este sculptura sau creația epică de tip homeric iar arta dionisiacă pură este muzica. Când apolinicul și dionisiacul acționează împreună ia naștere tragedia greacă. Potrivit lui Nietzsche au existat patru etape istorice în care creativitatea greacă a fost dominată de cele două impulsuri: 1) Lumea dionisiacă pre-elenică cu mitologia întunecată a Titanilor, 2) Lumea apolinică a eposului homeric, 3) Năvala cultului dionisiac și 4) Reafirmarea dorică a Apolinicului. Tragedia atică reprezintă o fază ulterioară în care apolinicul și dionisiacul se unesc.
Din punct de vedere istoric, dar și existențial, dionisiacul este primar. Din el ia naștere arta apolinică. Această artă trebuie înțeleasă mai întâi ca necesitate psihologică, ca mod de răscumpărare a ororii și suferinței existenței. Lumea zeilor Olimpieni care ia locul lumii Titanilor a fost creată de instinctul apolinic pentru a face viața suportabilă; suferința este sublimată în frumusețe cu scopul de a ascunde un adevăr dureros. În al doilea rând, arta de tip apolinic poate fi văzută ca necesitate metafizică prin faptul că Unul Primordial, „ veșnic suferind și plin de contradicții” are nevoie de o iluzie pentru propria lui ispășire. Atunci când tendința apolinică a dominat în Grecia, această viziune răscumpărătoare a impus norme și limitări pentru a tăinui revelația dionisiacă a contradicției și excesului ca realități ultime. Moderația devine ideea centrală a umanității ce impune observarea limitelor individualului. De aici ia naștere ostilitatea împotriva oricărei forme de auto-afirmare excesivă, fie ea lumea pre-apolinică a titanilor, fie înclinațiile comparabile ale popoarelor barbare din afara Greciei. Cu toate acestea, celălalt impuls, cel dionisiac, nu a putut fi reprimat pentru totdeauna și au fost perioade în care apolinicul ori a cedat în întregime în fața dionisiacului ori și-a intensificat represiunea ca în arta dorică ori s-a ajuns la un compromis între cei doi, ca în tragedia atică.
Tragedia își are originea în cor. La început era constituită doar din corul de satiri ai ditirambului dionisiac. Acest cor era format din adoratori ai lui Dionysos care în starea lor ecstatică se vedeau pe ei înșiși ca spirite ale naturii aflate în tovărășia zeului. Satirul grec reprezenta natura în starea ei pre-culturală și întruchipa emoțiile cele mai intense ale omului. Aceste viziuni reprezintă punctul de plecare al tragediei care nu trebuie confundate cu viziunile apolinice ale poetului epic. Naratorul epic vizualizează personajele și evenimentele pe care urmează să le descrie ca pe ceva independent și în afara lui însuși. Prin contrast, corul dionisiac se pierde în caracterele pe care i le impune extazul colectiv.
Dar pentru ca lumea scenei să fie creată și tragedia adevărată să devină posibilă se impune un alt tip de viziune: în timpul extazului, adoratorul lui Dionysos se vede pe sine ca satir și „ca satir, îl vede iarăși pe zeu..”. Viziunea dionisiacă prin care se vede pe sine ca satir este completată de viziunea apolinică a evenimentelor din afara lui, adică a suferințelor lui Dionysos. Tragedia rămâne pre-dramatică cât timp Dionysos însuși, eroul viziunii nu este reprezentat. Drama începe atunci când actorul mascat a fost introdus pentru a-l reprezenta pe zeu, când experiența dionisiacă a transformării în satiri a fost redată artistic. Corul are acum sarcina de a-i scoate pe spectatori din pasivitate pentru ca ei să poată vedea figura vizionară pe care actorul o reprezintă. Potrivit tradiției antice tragedia greacă a tratat întotdeauna suferințele mitice ale lui Dionysos. Toate miturile tragediei clasice sunt la fel de dionisiace și acest lucru se aplică și eroilor tragici: în drama timpurie Dionysos a fost singurul caracter reprezentat și până la Euripide diferitele suferințe ale eroilor tragediei sunt încă „măști ale acestui erou originar, Dionysos.” Eroii lui Eschil și ai lui Sofocle nu sunt niciodată reprezentați ca individualități ci ca tipuri „ideale”.
Drama, așa cum este ea reprezentată în dialog, lasă, prin formă, luciditate, precizie și frumusețe o impresie apolinică care o apropie de eposul homeric. Numai că eroii care lasă această impresie întruchipează răspunsul apolinic la oroarea vieții. Frumusețea asociată cu tragedia reprezintă înțelepciunea dionisiacă tradusă în imagini apolinice. Tragedia nu afirmă frumusețea iluzorie a lumii, ci eternitatea lumii metafizice prin chiar negarea eroului. Îi reconciliază pe spectatori cu destructibilitatea individualului prin evocarea Unității indestructibile. Doar arta apolinică caută să înlocuiască suferința prin frumusețe; frumusețea înlocuiește adevărul.
Numai conlucrarea armonică a celor două tendințe artistice a putut genera tragedia al cărei efect depinde de interacțiunea a două componente: drama apolinică și muzica dionisiacă. Reconcilierea celor două tendințe opuse nu înseamnă pentru Nietzsche sinteza sau unificarea lor. Dimpotrivă, pentru Nietzsche opoziția armonică dintre ele trebuie acceptată ca fiind constitutivă celei mai înalte realizări culturale a grecilor. Funcția principală a elementului apolinic este aceea de a-l ocroti pe spectator împotriva impactului puternic al muzicii și de a-i permite totodată muzicii să se realizeze la potențialul ei maxim. Singură, muzica l-ar nimici pe spectator prin evocarea universalității primordiale; pentru ca evocarea să fie suportabilă este nevoie de particularitatea apolinică a mitului tragic. La rândul ei, muzica stimulează în cel mai înalt grad componenta apolinică. Prin muzică mișcările și caracterele dramatice sunt iluminate din interior iar mitul tragic capătă o semnificație intens metafizică prin aceea că oferă spectatorului indicii cu privire la o existență superioară care poate fi atinsă doar prin anihilarea individului. Relația dintre cele două elemente este rezolvată de Nietzsche printr-o sinteză: „ Dionysos vorbește limba lui Apollo, iar Apollo ajunge să vorbească limba lui Dionysos.”
Cele două impulsuri se manifestă într-o relație strictă: este permisă conștiinței individului doar atâta experiență dionisiacă cât poate fi controlată de apolinic și tradusă în termenii lui. Emergența dionisiacului implică co-prezența apolinicului.
INDICAȚII DE CITARE
Elena Rusei, „Nașterea Tragediei ca armonie între Apollo și Dionysos” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 