Elena Rusei
Masca lui Dionysos
Simbolul măștii a fost folosit în multe culte Grecești, în mod special în cadrul celor dedicate zeităților chtonice, zeități ce aparțineau generației care a precedat-o pe cea a zeilor olimpieni. Nu orice ființă supra-umană putea fi prezentă în și prin mască, ci doar acelea care țineau de pământ și se aflau în imediata apropiere a oamenilor. Aceste zeități, în contrast cu cele olimpiene, erau „la îndemâna” muritorilor, putând să apară când și când și să trăiască cu ei o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Tocmai acesta era motivul pentru care oamenii își atribuiau rolul zeilor a căror masă o purtau.
Dar, dacă în cultul zeităților chtonice oamenii erau cei care purtau masca și preluau astfel atribuțiile zeilor, în cultul lui Dionysos masca reprezenta ea însăși epifania zeului. Dimensiunea și greutatea măștilor lui Dionysos nu permitea purtarea lor de către participanții la cult, iar zeul se dezvăluia simplu, prin acea mască. Obiectul era creat în așa fel încât putea să transmită cea mai convingătoare nemijlocire și să servească la reprezentarea spiritelor care se află în imediata apropiere a omului. Walter Otto în cartea sa dedicată lui Dionysos afirmă că masca nu este altceva decât confruntare pură și doar prin ea putea fi înfățișat zeul încleștării, așa cum era cunoscut Dionysos: „Din cele mai vechi timpuri, omul a experimentat în fața cu ochii pătrunzători adevărata manifestare a ființelor antropomorfe sau teriomorfe. Această manifestare este susținută de mască, care este cu atât mai eficientă cu cât este doar suprafață. Din această cauză, ea acționează ca cel mai puternic simbol al prezenței. Ochii săi, care privesc drept înainte, nu pot fi evitați; fața sa, cu imobilitatea sa inexorabilă, este cu totul diferită de alte imagini care par gata să se miște, să se întoarcă, să se dea la o parte. Aici nu există decât întâlnirea, din care nu există retragere – un antipod imobil, fascinant.[1]”
Dionysos este un zeu al confruntării pentru că își face apariția în lume într-un mod cu totul diferit față de alți zei. Arătarea lui fiind surprinzătoare, răscolitoare, dar și violentă trezește în om emoții sălbatice, furie și opoziție. Fiicele lui Minyas refuză să-i urmeze chemarea și au motive întemeiate, căci el le smulge din decența și moralitatea lor de soții și le împerechează cu misterele și nebuniile haosului nopții[2]. Regele Penteu se trezește la furie și nu dorește să lase femeile să-și rupă legăturile cu familia și să danseze cu zeitatea frenetică[3]. Cu cât natura sa este mai năvalnică și cu cât sunt mai absurde pretențiile lui față de oameni, cu atât mai puternică trebuie să fie rezistența. Asta nu însemna că apariția lui trebuia să întâmpine opoziție din partea oamenilor de fiecare dată. După o primă astfel de epifanie în care se manifesta cu atâta sălbăticie încât reușea să batjocorească orice ordine umană, el cucerea inimile muritorilor și se bucura de omagii din partea lor.
Natura paradoxală a lui Dionysos este reprezentată tot de mască pentru că, spune tot Walter Otto, nu are revers și neavând revers e lipsită de existență completă: „ este simbolul și manifestarea a ceea ce este simultan acolo și nu acolo; ceea ce este extrem de aproape și ceea ce este complet absent – ambele într-o singură realitate.”[4] Și este adevărat că atunci când zeul se arată, stârnește în oameni o groază enormă care este în același timp vrajă, un extaz paralizant care copleșește toate simțurile. Teroarea este atât de intensă, încât zgomotul nebunesc care însoțește pe zeu și alaiul său, se confundă cu tăcerea cea mai profundă. Semnificația supranaturală este dezvăluită și de zgomotul incredibil care însoțește pe zeu și de tăcerea de moarte în care se transformă brusc.
Prin mască se transmite ideea că apariția lui Dionysos este legată de veșnica enigmă a dualității și a paradoxului. El care este în același timp zeul extazului și al terorii, zeul nebun care îi aruncă pe oameni în nebunie își anunțase deja prin conceperea și nașterea sa, natura misterioasă și paradoxală. Având pe Zeus tată, iar mamă o muritoare, el era prin origine nativ al celor două tărâmuri. Zeul care încântă, aducătorul bucuriei a fost el însuși predestinat suferinței și morții.
Atunci când Dionysos a fost conceput pământul a fost atins de măreția divină a cerului, fără ca prin aceasta trista soartă a omului să se schimbe. Dimpotrivă, ea s-a păstrat întocmai, în contrast izbitor cu grandoarea supraumană. Cel care s-a născut astfel nu este doar zeul bucuriei nemăsurate, ci este și zeul suferind și muribund, zeul contrastului tragic. Forța acestei realități duale este atât de mare încât el apare printre oameni ca o tornadă, îi zguduie și le potolește opoziția înnebunindu-i.
BIBLIOGRAFIE:
- Walter. F. Otto – Dionysus Myth and Cult. Trans. Robert. B. Palmer, Indiana University Press 1965.
- Plutarch’s Moralia – trans. Paul. A. Clement & Herbert.B. Hoffleit, Harvard University Press 1969.
- Euripide – Bachantele. Trad. Ștefan Bezdechi, Editura Cultura Națională, 1925.
[1] Walter. F. Otto – Dionysus Myth and Cult. Trans. Robert. B. Palmer, Indiana University Press 1965. („From earliest times man has experienced in the face with the penetrating eyes the truest manifestation of anthropomorphic or theriomorphic beings. This manifestation is sustained by the mask, which is that much more effective because it is nothing but surface. Because of this, it acts as thestrongest symbol of presence. Its eyes, which stare straight ahead, cannot be avoided; its face, with its inexorable immobility, is quite different from other images which seem readyto move, to turn around, to step aside. Here there is nothingbut encounter, from which there is no withdrawal-an immovable, spell-binding antipode.”) Pg.90
[2] Plutarch’s Moralia – trans. Paul. A. Clement & Herbert.B. Hoffleit, Harvard University Press 1969. Plutarh în cea de-a treia carte a Moralei, în capitolul dedicat virtuților femeilor ( Mulierum virtutes) povestește cum cele trei fiice ale lui Minyas, regele Boeției, au refuzat să participe la serbările lui Dionysos atunci când cultul zeului a fost introdus în Boeția.
[3] Euripide – Bachantele. Trad. Ștefan Bezdechi, Editura Cultura Națională, 1925.
[4] Ibidem 1 – „It is the symbol and the manifestation of that which is simultaneously there and not there: that which is excruciatingly near, that which is completely absent-both in one reality.” Pg.91
INDICAȚII DE CITARE
Elena Rusei, „Masca lui Dionysos” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 