Elena Rusei
Ipostaze ale morții în tragedia greacă
Sorana-Cristina Man, Ipostaze ale morții în tragedia greacă, Editura Casa Cărții de Știință, 2023, 220 pag.
La cât de șubred sunt reprezentate în limba română studiile de specialitate referitoare la literatura antică, orice carte nouă care se apleacă asupra subiectelor legate de tragedia antică, de eposul sau filosofia greacă e binevenită. O astfel de apariție editorială oportună este și cartea Soranei-Cristinei Man, Ipostaze ale Morții în Tragedia Greacă publicată inițial în limba engleză la editura Cambridge Scholars Publishing în 2020 și mai apoi, în 2023 tradusă în limba română. Mai mult decât atât, lucrarea are la temelie teza de doctorat a autoarei în filologie clasică, susținută în anul 2018.
Dat fiind parcursul academic al cărții – teză de doctorat, apariție la o editură academică de prestigiu din străinătate – suntem dinainte încredințați că ne aflăm în fața unui text prin excelență științific. Nu avem prin urmare de-a face cu un eseu în marginea motivelor sau temelor din tragediile antice grecești, ci cu o lucrare ce se întemeiază pe o vastă literatură academică, de specialitate și mai ales pe o bună cunoaștere a textului original al tragediilor. Această așteptare e confirmată de simpla răsfoire a cărții, deoarece suntem întâmpinați deseori de citate în limba elină, de note de subsol ample și de nume sonore din filosofia sau literatura universală. Însă, pe măsură ce înaintăm în lectură realizăm că nu avem de-a face nici pe departe o carte aridă, împovărată de raționamente greoaie care să manipuleze concepte cu care sunt familiarizați doar cei mai erudiți dintre cititori. Cu toate acestea, nu se poate spune nici că este o lectură facilă, deoarece temele abordate sunt atât de multe și atât de variate încât textul lasă impresia unei discontinuități ideatice, care face anevoioasă parcurgerea cărții.
Demersul autoarei se sprijină ideatic pe viziunea potrivit căreia eroul tragic își dovedește superioritatea în urma încleștării cu forțele naturale, care, deși îl anihilează fizic, îi dau totodată posibilitatea de a se afirma spiritual: „ Voi avea în vedere această superioritate pe care o are eroul tragic față de puterea care-l răpune (deseori zeii), căci admirația pentru spiritul uman pe care o trezesc în noi autorii tragici este mai mare decât teama față de forțele necesității…… Demersul meu începe nu în plan cronologic, ci ideatic, de la această viziune, adică se încheagă în jurul acestei idei, subînțelese de-a lungul lucrării și care le cuprinde sub ea ca o umbrelă pe celelalte, ceea ce aduce imediat în prim-plan tema morții, urmărită pe parcursul lucrării sub câteva aspecte esențiale care dau și titlurile capitolelor.” Avem de-a face în mod cât se poate de evident cu viziunea schilleriană[1] asupra tragediei, deși autoarea pare să fi preluat ideea din Tragicul lui G. Liiceanu. În paragraful imediat următor ea parafrazează un fragment din bibliografia critică aflată la sfârșitul cărții lui G.Liiceanu, în care acesta citează din D.D. Raphael[2], autor american care explicase la rându-i tragedia și satisfacția de tip tragic prin categoria sublimului: „După cum subliniază G.Liiceanu (1993:270) citându-l pe Raphael, în conflictul dintre forța inevitabilă a necesității și rezistența conștientă de sine, a eroului în fața ei, spiritul omenesc se opune puterii fizice, aceasta din urmă triumfând doar pe plan fizic, în vreme ce triumful spiritului uman este cu mult mai măreț.” Dar Raphael preluase teoria de la Schiller, iar Liiceanu afirmă cât se poate de clar în subcapitolul intitulat „Convertirea tragicului în sublim” că dramaturgul neamț este primul care introduce conceptul de sublim pentru a explica tragedia: „ În sfârșit, Schiller, în articolul amintit din 1792 și în cele care-i urmează face pasul decisiv și pune capăt disjuncției existente până atunci între teoria sublimului și cea a tragicului, făcând din lumea omului zona privilegiată de aplicare a sublimului.[3]”
În orizontul concepției despre superioritatea absolută a conștiinței umane ar fi trebuit interpretate ipostazele morții din tragedia greacă. Doar că volumul nu ne dă nicăieri impresia că așa stau lucrurile. Poți, forțând interpretarea, să afirmi că ideea superiorității spiritului omenesc transpare atunci când se vorbește despre acceptarea sacrificiului de către fecioare tinere precum Ifigenia, Polixena sau Macaria, fiind vorba tocmai despre primirea suferinței și a morții în numele unei categorii morale. Dar paginile cu pricina fac parte din capitolul intitulat „Violența rituală ca reinstaurare a ordinii” în care ni se spune că jertfa rituală, corect executată, duce la restabilirea ordinii în familie, cetate sau univers. Ori fecioarele sacrificate constituiau exemple de sacrificii eșuate ce declanșează dezordinea lumii și nu se sugerează niciunde că ele ar întruchipa preeminența spiritului asupra naturii.
Cartea frapează prin lipsa unei teze – cu atât mai mult cu cât este o „teză” de doctorat – și prin afluxul tematic. Ni se vorbește pe rând despre violență și moarte, simboluri și prevestiri ale morții sau despre personajul feminin în relație cu moartea și ni se prezintă perspective psihanalitice și filosofice asupra morții în tragedie. Toate temele au ca termen comun moartea, care le oferă o unitate tematică. Numai că moartea e o temă vastă în tragedia greacă și o poți pune în relație cu orice: de la mișcarea planetelor până la felul în care grecii secolului al V-lea î.Hr. practicau agricultura. Violența, simbolurile, femeile, perspectivele psihanalitice și filosofice trebuie să aibă un „ce” comun prin care se raportează la tema morții pentru a se putea vorbi despre o carte care respectă o anumită rigoare academică.
Nu se poate afirma despre lucrare că este o colecție de patru eseuri de sine stătătoare, fiindcă cele patru capitole nu formează fiecare în parte un întreg organic. Și asta pentru că subcapitolele care-l compun abordează subiecte diverse, mai mult sau mai puțin relevante, dar care ating fie și tangențial tema principală a capitolului. De exemplu, în capitolul dedicat violenței se discută pe rând despre absența acesteia de pe scenă, de violența colectivă, nebunia violentă și violența rituală. Nu e clar de ce toate cele patru forme epuizează ideea de violență în tragedia greacă și nu s-ar mai putea vorbi despre, să spunem, violența domestică sau de violența asupra animalelor și atâtea alte fațete ale violenței. Sau dacă nu este vizată o analitică a conceptului de violență, atunci ce a făcut ca tocmai cele patru aspecte să fie alese? Lipsește, cu alte cuvinte, un fir conducător generator de ordine ideatică. Ai impresia că citești niște fișe de lectură scrise de cineva care are intenția să scrie o teză sau un eseu despre violență.
Întreaga carte lasă această impresie de șantier în lucru. Până și subcapitolele cu aspectul unor fișe de lectură te poartă în dezordine printre teme asu interpretări, astfel încât ajungi la finalul lecturii sleit de efort și confuz. În subcapitolul în care se discută violența colectivă, paginile dedicate Danaidelor cuprind păreri despre reticența acestora față de căsătorie, care poate fi justificată feminist sau psihologic, incursiuni în imaginarul grec străbătut de visul unei eredități exclusiv masculine sau note de subsol vaste în care se discută despre simbolurile tiraniei și neajunsurile democrației ateniene. Toate acestea se desfășoară pe două-trei pagini, pentru ca imediat să se treacă brusc la alte și alte chestiuni dispersate, cu referire nulă sau vagă la problematica morții.
Slăbiciunea metodologică nu anulează cu totul calitatea de document exegetic a acestei cărți, mai ales dacă avem în vedere, cum spuneam mai sus, indigența comentariilor critice dedicate problemei tragediei în cultura română. Pe de altă parte, bogăția de teme poate oferi oricând prilejul unui student sau tânăr cercetător să-și aleagă una dintre ele, s-o aprofundeze, interpreteze, discute. Există în carte și capitole demne de laudă, cum este cel în care autoarea aplică conceptul heideggerian de Sein-zum-Tode (faptul-de-a-fi-întru moarte) oamenilor cărora Prometeu le aduce conștiința morții dar nu și cunoașterea clipei în care vor muri. Prometeu îl pune pe om în condiția Dasein-ului, adică a acelei ființe care trăiește în orizontul morții ca maximă posibilitate. Păcat numai că acestei idei îi sunt alocate doar trei pagini, fiind vorba de o interpretare care ar fi putut fi dezvoltată într-un mod mai fertil.
Rămâne partea bună, și anume că, așa cum spune și autoarea la începutul concluziei, drumul e abia la început. Cartea aceasta, care reprezintă mai degrabă o încercare ușor împiedicată de a pune în ordine – fără să reușească – idei și teme care pot avea o legătură cât de firavă cu moartea în tragedia greacă, e aptă de a oferi altora, sau chiar scriitoarei înseși, ocazia de a scrie o exegeză a tragediei antice susținută de o teză.
Bibliografie:
- Sorana-Cristina Man, Ipostaze ale morții în Tragedia Greacă, Casa Cărții de Știință Cluj-Napoca, 2023.
- G.Liiceanu, Tragicul O fenomenologie a limitei și depășirii, Humanitas 2019.
- Friedrich Schiller, Scrieri Estetice, Univers, București 1981.
- D.D.Raphael, The Paradox of Tragedy, Bloomington: Indiana University Press, 1961.
[1] Schiller definea sublimul pe linie kantiană, ca sentiment ce se ivește odată cu conștientizarea superiorității lumii morale asupra „naturii” umane manifestată ca instinct de conservare . Prin acest concept de sublimautorul german a putut determina rolul pe care îl îndeplinește suferința în alcătuirea fenomenului tragic: acela de a da libertății morale prilejul de a se desăvârși.
[2] D.D.Raphael, The Paradox of Tragedy, Bloomington: Indiana University Press, 1961.
[3] G.Liiceanu, Tragicul O fenomenologie a limitei și depășirii, Humanitas 2019, pg.135
INDICAȚII DE CITARE
Elena Rusei, „Ipostaze ale morții în tragedia greacă” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 