Elena Rusei

Iluzia negării principiului noncontradicției.

Iluzia s-a definit mereu în legătură strictă cu cunoașterea, fiind considerată o modalitate deformată a celei din urmă. Psihologii au definit-o ca proces prin care „considerațiile empirice intră în conflict cu cele logice”[1], un fel de percepere eronată a realității. Cauzele care conduc la o astfel de distorsionare a realității sunt multiple și pot fi de naturi diferite. Pot exista iluzii optice, auditive, tactile, care țin de anumite condiții interne sau externe ale corpului uman, dar și iluzii a căror cauzalitate nu este de ordin fizic. Acestea din urmă necesită un proces de remediere mai complex si mai abil pentru că vin dintr-o convingere fundamentată epistemic, cel puțin într-o anumită măsură. Este cazul filosofilor care, porniți pe calea către adevăr, s-au lăsat înșelați de structura exterioară a obiectelor sensibile și au ajuns să conteste principiile care configurează nivelul fundamental al lumii în care trăim. Acestora li se adresează Aristotel în capitolul al-5-lea din Cartea a IV-a (Gamma) a Metafizicii[2]. Ei sunt cei care neagă principiul non-contradicției, principiu care afirmă că două judecăți care se exclud reciproc (contradictorii)  nu pot fi concomitent adevărate cu privire la unul și același obiect.

Aristotel e de părere că genul acesta de iluzie epistemică poate fi remediată deoarece  filosofii care i-au căzut pradă nu au ajuns să conteste un principiu  fundamental doar pentru a da proba unei virtuozități de ordin retoric, ci au fost constrânși să-l nege cercetând realitatea și ciocnindu-se de diverse aporii [1009a19-21].

Corelativitatea a două iluzii epistemice

Aristotel începe prin a demonstra că tăgăduirea principului noncontradicției este totuna cu afirmarea teoriei lui Protagoras potrivit căreia toate aparențele sunt adevărate [1009a5-6]. Ba mai mult, așa cum se va vedea, cele două își au, reciproc, originea una în cealaltă.

Dacă ar fi așa cum spune Protagoras și toate aparențele ar fi adevărate atunci toate lucrurile și implicit toate afirmațiile cu privire la ele ar fi „concomitent și adevărate și false”[1009a8]. În realitate, se întâmplă deseori ca părerile oamenilor vis-a-vis de lucruri să se opună între ele. Putem lua ca exemplu doi indivizi cu capacități cognitive identice, aflați ambii în condiții optime de cunoaștere, care întâlnesc un arbore. Unul dintre ei afirmă că ceea ce se află în fața lui este un arbore iar celălalt spune că nu este arbore. Avem aici de-a face cu două propoziții contradictorii. Dacă am lua de bună afirmația lui Protagoras, atunci ambele aserțiuni ale celor doi indivizi sunt adevărate: este adevărat că lucrul din fața lor este și nu este arbore.

Cele două afirmații sunt în același timp și false deoarece fiecare dintre cei doi inși este de părere că celălalt se înșală. Iar dacă toate afirmațiile sunt adevărate, este adevărată și cea care susține că cel care emite o părere opusă părerii emise de mine se află în eroare. Dar dacă este așa, toți indivizii lansează enunțuri false pentru că ori de câte ori cineva va afirma ceva despre un lucru se va găsi cineva care să afirme contrariul despre acel lucru și să susțină că celălalt greșește.

Cauza negării principiului noncontradicției

Cei care sunt convinși că propozițiile contradictorii sunt concomitent adevărate despre unul și același lucru au pornit în căutarea adevărului luându-și ca punct de reper lumea senzorială [1009a26-27]. Aici ei au fost martorii apariției contrariilor din unul și același obiect. Asumând în avans că ceva nu poate fi în întregime generat de ceea-ce-nu-este, au presupus că ambele contrarii au preexistat în mod egal în obiectul respectiv. Primii care au procedat astfel au fost așa-numiții filosofi ai naturii precum Anaxagoras sau Democrit. Cel dintâi susținea că toate lucrurile sunt amestecate în toate, iar cel de-al doilea că există doar plinul (to pleres) sau ceea-ce-este (on) și golul (to kenon) sau ceea-ce-nu-este (me on), [1009a29-30] egal distribuite în toate lucrurile. Cei doi spuneau în feluri diferite ceva similar și anume că generarea lucrurilor sensibile are loc printr-un fel de separare (ekkrisis) de ceva preexistent.

Aristotel este de părere că măcar o parte dintre cele spuse de ei poate fi adevărată, cu condiția să i se adauge o nuanță esențială. Această nuanță are o puternică încărcătură ontologică pentru că adaugă ființei un al doilea nivel, e drept, inferior celui deja consacrat. Ceea-ce-este-le aristotelic are așadar două caturi: catul de jos este cel al potenței (dunamei) iar catul de sus este cel al actualizării (energeiai)[1009a35-37]. Ultimul reprezintă ființa în deplinătatea ei, în vreme ce primul este un fel de  regiune de graniță între neființă și ființă, un fel de a-nu-fi-încă.

Ei bine, în acest tărâm a lui a-nu-fi-încă lucrurile pot fi concepute simultan ca fiind și ca nefiind. Ele sunt ceva în potență, dar nu sunt acel ceva în act, într-un sens sunt și în alt sens nu sunt. O sămânță este arbore la nivelul potenței, dar nu este arbore la nivelul actualizării. Prin urmare nu e nimic absurd în a emite propoziții contradictorii despre unul și același lucru aflat la hotarul dintre neființă și ființă. Absurd e însă să se facă afirmații contradictorii despre lucrurile deja actualizate. Nu pot afirma despre un om că el este și nu este simultan, dar pot afirma despre un embrion (om aflat în potență) că este și nu este om.

Cauzele falsei concepții despre adevărul aparențelor.

Și Protagoras și ceilalți filosofi care au afirmat că toate aparențele sunt adevărate, s-au lăsat la rândul lor amăgiți de felul în care se comportă realitățile sensibile. Ei au observat că același lucru unora le poate părea într-un fel, iar altora în alt fel. Același vin pentru unii e dulce, pentru alții amar, pentru una și aceeași persoană când dulce, când amar. Ori dacă lucrurile stau astfel este greu să deosebești între senzațiile adevărate și cele false pentru că toate par egal de îndreptățite. Dar dacă orice îi apare în senzație unui om este adevărat pentru acel om, toate aparențele sunt adevărate.

Ca această iluzie epistemică potrivit căreia toate aparențele sunt adevărate să poată fi generată, a fost nevoie, spune Aristotel, de mai mult decât simpla cercetare a realității sensibile. Cei care au adoptat-o au omis o distincție esențială între două „facultăți de cunoaștere”: gândirea (intelectul) și senzația (sensibilitatea). Ei au presupus că gândirea (phronesis) care judecă adevărul este același lucru cu senzația (aisthesis)[1009b15-16].

 Felul acesta de a concepe lucrurile are la bază o prejudecată cu privire la modul de aprehensiune a obiectelor sensibile. Acestea pare-se că afectează simțurile acționând asupra lor din afară și producând totodată o schimbare a lor. Iar ceea ce simțul experimentează ca urmare a întâlnirii cu obiectul sensibil este chiar starea obiectului sensibil însuși. Astfel că orice apariție la nivel senzorial este în mod necesar adevărată. Ei au ajuns la această concluzie pentru că au pus pe seama sensibilității capacitatea de a judeca adevărul lucrurilor.

 În felul acesta au gândit Anaxagoras și Empedocle și chiar Homer atunci când a povestit că unul dintre eroii lui, lovit în cap, ar fi zăcut având „gânduri alterate” [1009b30-32]. Numai confundând gândirea cu senzația am putea crede că cineva cu mințile năucite ar putea să gândească doar pentru că încă posedă capacitatea de a simți. Și atunci e firesc și să se considere că lucrurile pot fi și așa și altminteri, orice fiind perfect adevărată.

Aristotel s-a folosit de două distincții pentru elimina cele două iluzii epistemice în care s-au complăcut unii dintre predecesorii lui: Una făcută la nivel obiectiv între ființa ca potență și ființa ca act, pentru a înlătura impresia că principiul noncontradicției este fals, și o alta la nivel subiectiv între gândire și senzație în vederea respingerii adevărului oricărei aparențe.

      Bibliografie:

1. Aristotel, Metafizica, trad. Andrei Cornea, Humanitas 2021.
2. Alexander of Aphrodisias, On Aristotle’s Metaphysics 4, Cornell University Press, 1993, translation Arthur Madigan.
3. Robert I. Reynolds, A psychological definition of illusion / Philosophical Psychology 1 (2):217-223 (1988).

---

[1] Robert I. Reynolds ,A psychological definition of illusion / Philosophical Psychology 1 (2):217-223 (1988).

[2] Aristotel , Metafizica, trad. Andrei Cornea, Humanitas 2021.

INDICAȚII DE CITARE

Elena Rusei, „Iluzia negării principiului noncontradicției.” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.