Elena Rusei
Hector-Grecul din Troia.
Conflictul extern
În Iliada obiectivul războiului dintre Grecia și Troia este recuperarea Elenei, cea mai frumoasă femeie din Grecia, soția lui Menelaus, răpită din țara și familia ei de către un troian, Paris, care refuză să o înapoieze poporului și căminului căreia îi aparține de drept. Am putea cădea în păcatul de a crede că grecii, în speță căpeteniile grecești, ar fi fost niște ființe frivole, dispuse să irosească mulțimi de vieți omenești și nenumărate alte resurse doar cu scopul de a recupera o femeie, fie ea cea mai frumoasă. Înainte de a trage o astfel de concluzie pripită, trebuie să înțelegem ce semnificație avea pentru ei Elena. D.J. Snider în cartea lui despre Iliada lui Homer susține că grecii nu ar fi fost dispuși să sacrifice atât de mult dacă Elena nu ar fi reprezentat pentru ei ceva foarte adânc, poate cel mai adânc lucru cu putință: principiul lor de a fi. Lupta din fața zidurilor troiene, afirmă Snider, a fost de fapt o luptă între Occident și Orient, Vest și Est, între valorile Occidentale și cele Orientale, în urma căreia s-a hotărât care dintre cele două urma să fie purtătoarea de civilizație a noii lumi europene care stătea să se nască.[1]
Elena era această întruchipare a valorilor spirituale occidentale care trebuia redată țării și familiei ei și scoasă din ambiguitatea condiției în care se găsea în Troia după ce fusese răpită. Restituirea ei însemna restituirea „grecității” grecilor. Ea simboliza civilizația, libertatea, căminul și arta Elenilor. Noua lume Europeană a Instituțiilor, Moralei și Artei are ca fundament povestea Elenei.
Conflictul intern
Acest conflict de mari proporții, care îi are ca protagoniști pe greci și pe troieni se reflectă în fiecare dintre cele două tabere, dar și în sufletul fiecărui războinic în parte. Se răsfrânge pe de o parte între zidurile Ilionului și pe de cealaltă parte în tabăra Aheilor. La ultimii, dihonia apare atunci când eroismul este batjocorit de autoritate, când Eroul suprem, Ahile, este dezonorat de Comandantul suprem, Agamemnon. Această dezbinare este plămada din care ia naștere tema Iliadei: mânia lui Ahile. Cel dintâi bărbat grec, care luptă pentru recuperarea celei dintâi femei a Greciei este necinstit de un act capricios al autorității. Răul făcut de Agamemnon, anume confiscarea lui Briseis, este de aceeași natură precum răul făcut de troieni Elenei. Mai-marele grecilor pare să comită aceeași ofensă pentru care el și întreaga lui armată încearcă acum să-i pedepsească pe troieni; cauza greacă se află acum în război cu ea însăși. Mai mult decât atât, Agamemnon îi face într-o anumită măsură pe greci părtași la răul pe care au venit să-l răzbune. Aceasta este contradicția din sânul taberei aheilor pe care Zeus trebuie să o elimine mai înainte ca Elena să poată fi salvată.
Troia este și ea divizată între cei care susțin războiul și cei care susțin pacea. Tabăra războinică vrea s-o păstreze pe Elena, să separe soția de soț și să-i desfidă pe greci și principiul lor. Paris este liderul acestei grupări, încuviințat, dacă nu chiar sprijinit de Priam, regele Troiei. De cealaltă parte se află cei care, conduși de Hector și Antenor, pledează pentru predarea Elenei și încetarea războiului. Aceștia din urmă nu puteau predomina pentru că erau reprezentanții celor care susțineau viziunea grecească împotriva tendinței orientale din Troia. Această disensiune, spre deosebire de cea din tabăra Grecească, anulată de îndată ce Ahile renunță la mânie, va dispărea doar o dată cu pieirea Troiei.
Hector-Eroul tragic
Așa cum menționam mai sus, războiul extern nu se reflectă doar în interiorul celor două armate, respectiv cea troiană și cea grecească, ci și în sufletul fiecărui războinic în parte. Iar caracterul care preia în propria-i conștiință, cu cea mai mare intensitate, zbuciumul luptei externe este reprezentat de Hector, eroul Troiei. Pe bună dreptate, el poate fi numit grecul din Troia: purtător al tuturor instinctelor nobile, bărbatul domestic, credincios unei singure soții, cu un adânc atașament față de familie. Nu întâmplător, în cartea a VI-a a Iliadei el este trimis în cetate de Helenus, profet troian, pentru a-i cere mamei sale, Hecuba, să aducă jertfe zeiței Atena. Hector, convins fiind că acțiunea grecilor este justificată, se simte mai apropiat în spirit de Zeii care îi ajutau pe greci – Atena, Hera și Poseidon – decât de Afrodita și Ares, zei favorabili troienilor. Purtător al influenței grecești în Troia el este mediatorul potrivit în încercarea de a atrage bunăvoința Atenei.
Numai că acum țara lui este atacată, iar el, Eroul, trebuie să o apere încredințat fiind că luptă pentru o cauză greșită. Cu toate acestea, el rămâne loial, nobil și credincios subordonându-și patriei chiar și familia. Războiul extern își are imaginea spirituală în războiul intern al propriului suflet: își apără țara în a cărei cauză nu crede. Este un lider în război, dar nu și un lider politic (în această privință Paris este mai puternic decât el și oglindește într-un mod mai adecvat caracterul troienilor.) Hector simte că acțiunea de salvare a patriei, acțiune nobilă și înaltă, se transformă în ceva rău. Prin această apărare nobilă a cetății și a familiei sale, el ajunge să atace principiul cetății și familiei. Se afundă în vinovăție prin propria lui virtute și aceasta este marea lui tragedie. Pe toate acestea Eroul le simte știind că atât el cât și cetatea lui trebuie să piară; știe că luptă împotriva propriului sine și că victoria Troiei ar însemna moartea lui etică. Însă nu poate să schimbe tabăra și să lupte de partea grecilor pentru că asta ar însemna să lupte împotriva propriei familii si a propriului popor. Dacă s-ar bate alături de ahei ar fi împotriva părinților și împotriva cetății lui, dacă luptă pentru Troia, luptă împotriva lui însuși. Prins în râșnița Zeilor, nu poate fi neutru într-un război care trebuie să stabilească această mare chestiune a libertății, civilizației și a familiei.
În limba greacă aceste contradicții sunt clare fiindcă același cuvânt care exprimă obligația lui Hector de a se război pentru Troia exprimă și responsabilitatea lui pentru Andromaca și pentru întreaga lui familie. Ἄιδόϛ se traduce de obicei prin „rușine”, „respect”, sau mai degrabă „rușine amestecată cu respect”. Verbul corespunzător αἰδέομαι se traduce prin „a simți rușine sau respect față de alții sau în relație cu alții”.[2] Ἄιδόϛ este un concept individual și totodată social; este vorba despre un impuls intern către un comportament corect, în conformitate cu ceea ce alții așteaptă de la tine. Războiul, lupta este actul social crucial în Iliada și în contextul respectiv Ἄιδόϛ este frica de dezaprobarea sau condamnarea venită din partea altora, care îl face pe bărbat să stea și să lupte cu curaj. Hector, așa cum spune Redfield, este „mai mult decât orice, un erou al Ἄιδόϛ-ului”.[3] În Cartea a VI-a a Iliadei, Hector îi spune Andromacăi:
„Grijile aceste, femeie, mă bat și pe mine, dar tare
Mi-ar fi rușine de-ai mei, de bărbați și femei de la Troia,
Dac-aș fugi de război și aș sta tupilat ca mișelul.
N-am vr’o pornire spre asta, căci eu m-am deprins să fiu pururi
Gata de luptă și-n frunte mereu la război să mă-ncaier
Pentru a părintelui meu și a mea înaltă mărire.” [4]( Iliada-6.441-446.)
Hector se definește în versurile de mai sus ca războinic pornind de la obligația pe care o are față de poporul său și nu pe baza unei atracții înnăscute față de războaie. El a fost educat să acționeze în conformitate cu nașterea lui nobilă: să câștige gloria (κλέος) – nemurirea în poezia eroică – pentru el și pentru tatăl lui, căruia îi datorează această glorie. Doar că ceea ce seamănă aici cu o datorie este ceva internalizat în întregime și completat de un impuls intern. La Homer cel puțin, nu se face deosebire între individual și social, între comportamentul instinctiv și cel dobândit. Aceleași cuvinte care traduc „curajos” și „laș” – ἐσθλός și κᾰκός – denotă în același timp „nobil” și „plebeu” în termeni de naștere și cultură. Eroul troian nu crede în înrobirea Elenei, dar cu toate acestea luptă pentru poporul care a separat-o de de patrie și de familie. El cunoaște vina cetății lui și o simte în străfunduri deoarece luptând pentru soția lui este constrâns să lupte împotriva restabilirii soției însăși. Prins în conflictul dintre națiunea lui și ordinea etică a lumii, el este condamnat la moarte de conflictul pe care Paris l-a adus la viață.
Bibliografie:
- Homer – Iliada, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1955, traducere G. Murnu.
- D.J. Snider – Homer’s Iliad, A Commentary/ Sigma Publishing Co. St. Louis 1897.
- J.M. Redfield – Nature and Culture in The Iliad: The Tragedy of Hector, Chicago and London 1975.
- Liddell and Scott’s Greek-English Lexicon/ Oxford University Press 1889.
[1] D.J. Snider – Homer’s Iliad A Commentary/ Sigma Publishing Co. St.Louis 1897.
[2] Liddell and Scott’s Greek-English Lexicon / Oxford University Press 1889
[3] Redfield J.M., Nature and Culture in The Iliad: The Tragedy of Hector, Chicago and London 1975.
[4] Homer-Iliada, ESPLA, 1955, trad. G. Murnu.
INDICAȚII DE CITARE
Elena Rusei, „Hector-Grecul din Troia” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
