Elena Rusei
Geopolitică și Tragedie
Robert D. Kaplan, Gândirea tragică, Editura Humanitas, 2025, traducere de Iustin-Mureșanu Ignat
Cine mai citește astăzi tragedie greacă? O întrebare repetată periodic atunci când se pune în discuție relevanța și viitorul studiilor clasice și căreia i se dau tot felul de răspunsuri venite de la specialiștii în domeniu, răspunsuri care de cele mai multe ori ocolesc adevărul. Există din ce în ce mai puțini amatori de tragedie greacă în rândul laicilor și din ce în ce mai puțini specialiști în rândurile celor din mediul academic. În lumea teatrului se stă probabil ceva mai bine, dar asta nu pentru că regizorii sau actorii ar fi cunoscători rafinați ai dramei antice, ci pentru că montarea unei piese care să aparțină unui autor antic reprezintă o bună ocazie de împopoțonare a CV-ului de artist și de expunere a unei inteligențe superioare celei a lui Sofocle, în stare să adapteze scenic textul Antigonei potrivit fanteziilor în care se încurcă de-a valma ideologii contemporane cu fetișuri personale.
De fapt, adevărul este că doar câțiva privilegiați își mai pot permite luxul de a-i citi pe vechii greci. În această categorie intră pe de o parte câțiva pasionați care au avut șansa să fi fost bine educați și care dispun de timp, iar pe de altă parte un număr restrâns de persoane care lucrează în sfera academică. Citirea clasicilor e un lux întrucât e cronofagă și cere cunoștințe preliminare legate de contextul istoric, limba în care au scris, respectiv greaca veche și nu în cele din urmă lectura comentariilor filosofice care facilitează accesul la textul clasic, fără ca ele să fie facile.
Dacă cineva se întâmplă să îndeplinească toate condițiile enumerate mai sus, acela se poate numi specialist în tragedie antică cu sau fără patalama academică. Asta nu înseamnă că nu poate exista și o lectură mai mult sau mai puțin diletantă a vechilor greci. Sofocle nu poate fi înțeles în lipsa cunoașterii contextului istoric, dar poate fi citit și înțeles într-o traducere bună și cu un studiu introductiv competent. Interpretările care pornesc de la astfel de contacte cu literatura antică sunt adesea foarte reușite și chiar le depășesc uneori în claritate și profunzime pe cele făcute de specialiștii domeniului.
Cartea autorului american Robert D. Kaplan apărută în 2023 la Yale University Press și tradusă la Humanitas anul acesta, intitulată Gândirea tragică: Frică, destin și povara puterii, nu se vrea a fi un studiu academic care înaintează argumente și teorii filosofice noi despre tragedia antică greacă. Kaplan își propune mai ales să recomande celor care dețin poziții de putere și decizie în stat, lectura tragicilor greci și a lui Shakespeare. Și o face mult mai convingător decât un profesor universitar sec sau un regizor de teatru excentric.
Analist de politică externă, specialist în istoria Războiului Rece, Kaplan a fost pentru o vreme corespondent extern stabilit la Atena, de unde călătorea în estul și sud-estul Europei. În capitala Greciei și-a dezvoltat interesul pentru tragicii greci și influența pe care au avut-o asupra lui Shakespeare și asupra literaturii moderne. Frecventele vizite în estul și sud-estul Europei l-au pus în contact direct cu stările de confuzie și dezordine pe care, fără să vrea, le compara mental cu năzuința vechilor greci către claritate și ordine. Grecii se temeau atât de mult de haos și de dezordine, încât au încercat să încadreze până și iraționalul într-o formă pe care au ipostaziat-o în Dionysos, zeul misterului, al extazului și al inexplicabilului. Obsesia grecilor pentru ordine i-a determinat să impună haosului categorii.
Robert Kaplan înțelege tragedia greacă pe fondul acestei confruntări dintre babilonia, învălmășeala, confuzia, neorânduiala, dezordinea din țările vizitate și aspirația către rânduială, disciplină și ordine a grecilor antici. Tragedia a fost creată ca formă de artă pentru a ne reaminti că mai există și o altă dimensiune a vieții aflată dincolo de „structurile civilizației”. Există în realitate elemente imposibil de perceput pe cale rațională care reprezintă substratul haotic din care structura ordonată a lumii a luat naștere: „Tragedia surprinde încercarea de a desprinde sensul și ordinea din sălbăticie și anarhie.[1]”
Potrivit interpretării analistului american realitatea este formată din elementele constante, tiparele sau modelele care se lasă surprinse și determinate de mintea umană și din haosul imposibil de prevăzut. Tragedia are loc atunci când partea impredictibilă irumpe în cea predictibilă și își revarsă rezervele de violență. Această porțiune de neprevăzut constituie de fapt originea vieții care se manifestă în natură prin furtuni și cataclisme, în societate prin revoluții și în mintea umană prin impulsurile emoționale și instinctele fizice greu controlabile. Mintea fiind, potrivit autorului, tot „o creație a proceselor naturale, biologice” Lumea este asemena unui vulcan în care magma (haosul) clocotește și erupe la răstimpuri pârjolind totul în cale. Avem de fapt aici aceleași două principii opuse, cel dionisiac și cel apolinic interpretate empiric.
Evenimentele tragice, crede Kaplan, pot fi evitate uneori dacă reușim să nu dăm curs pornirii dionisiace aflate în noi, iar aceasta se poate realiza recurgând la lectura operelor tragice. Citind Eschil, Sofocle, Euripide și Shakespeare dezvoltăm un tip de sensibilitate tragică cu ajutorul căreia mai atenți la pornirile incontrolabile dinlăuntrul nostru și mai prompți în a le ține-n frâu. De aceea el recomandă citirea tragediilor mai ales celor aflați în poziții de putere, care decid între război și pace.
Un lider de stat pus în poziția de a lua o decizie are la îndemână elementele invariabile precum harta, civilizațiile, istoria culturală și indivizii, al căror comportament nu urmează legi chimice și fizice imuabile; ei sunt adesea mânați în viață de umori, pasiuni sau ambiții, variabile de care un om de stat prudent trebuie să țină cont. „…marile evenimente pot depinde de un singur gest sau de o singură remarcă nepotrivită făcută în cadrul unei întâlniri la nivel înalt, care dezvăluie caracterul unui lider politic..”[2]. Interacțiunea tuturor acestor componente limitează posibilitățile de alegere ale celui aflat în poziția de putere și tocmai în asta constă începutul tragediei: în conștientizarea alegerilor limitate pe care le avem. De cele mai multe ori conștientizarea limitelor vine târziu, după ce hybris-ul este comis și tragedia consumată; de aceea e importantă dezvoltarea gândirii sau sensibilității tragice prin frecventarea marilor capodopere ale lui Eschil, Sofocle, Euripide și Shakespeare.
Kaplan nu e un naiv care să susțină că marii oameni politici, familiarizați cu autorii clasici vor alege de fiecare dată pacea și bunăstarea popoarelor. Tragedia constă de fapt în alegerea unui bine în detrimentul altui bine care provoacă suferința: „Tragedia presupune confruntarea dintre țeluri deopotrivă de morale, dar incompatibile între ele, câtă vreme alegerea între bine și rău este prea ușoară.[3]” Omul de stat își dă măsura atunci când alege din numărul limitat de posibilități pe cea mai potrivită. Kaplan dă ca exemplu de alegere greșită înlăturarea de la putere a lui Saddam Hussein, care deși a fost un lucru bun, a înlocuit de fapt un bine mai mare: aparența de ordine. Regimul său tiranic și nelegiuit menținea ordinea în stat fie și cu forța; înlăturarea lui a provocat „cel mai nociv haos care s-ar fi putut abate asupra țării sale” pentru că în Irak a izbucnit un război civil în care au murit violent mii de oameni. Oare dacă George W. Bush l-ar fi citit pe Sofocle ar fi ales cu mai multă prudență? Robert D. Kaplan pare să creadă că da.
Cheia în care autorul american alege să citească tragedia are marele merit de a pune în evidență virtuțile analitice ale minții, capacitatea de a separa logic în sânul unui întreg dat. Tragediile se pot declanșa atunci când posibilitățile de alegere nu se disting clar între ele, iar Kaplan recomandă liderilor politici tocmai acest lucru: să analizeze cu scrupulozitate alegerile pe care le au de făcut înainte de a acționa. Cu toate acestea, tragedia antică nu se poate citi făcând abstracție de zei și de o ordine transcendentă superioară ordinii terestre. Eschil și Sofocle au fost scriitori profund religioși și pentru ei tragedia nu este efectul pasiunilor și umorilor personale determinate de procese biologice. Tragedia se produce atunci când libertatea umană se lovește de necesitatea divină; este o luptă în plan spiritual și nu în plan fizic.
Pe lângă toate acestea, cartea ne face să sperăm că studiile clasice nu vor dispărea prea curând, de vreme ce orice candidat prezumtiv la cele mai înalte funcții în stat va avea ca lectură obligatorie tragedia greacă și Shakespeare.
[1] Robert D.Kaplan – Gândirea Tragică. Frică, destin și povara puterii, Humanitas 2025.
[2] Ibidem p.1
[3] Ibidem p.2
INDICAȚII DE CITARE
Elena Rusei, „Geopolitică și Tragedie” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 