Elena Rusei
Explozia romantică
Isaiah Berlin, Originile Romantismului, Editura Humanitas, 2024, traducere de Diana Mite Colceriu
În lunile martie și aprilie 1965 Isaiah Berlin a susținut la Galeria Națională de Artă din Washinton DC o serie de prelegeri dedicate romantismului, transcrise și publicate în 1999 cu titlul Originile romantismului. Inițial, prelegerile au purtat titlul „Surse ale gândirii romantice” pentru că intenția lui Berlin era să ofere o explicație a schimbării fundamentale care s-a produs în conștiința Occidentului odată cu apariția mișcării romantice.
La începutul secolului al XVIII-lea Occidentul, reprezentat de Franța care în acea perioadă se voia a fi un bastion al progresului și rafinamentului, atinsese o culme în evoluția generală a rațiunii. Acea Epocă a Luminilor reprezenta încununarea întregii tradiții occidentale, care de peste două mii de ani, spune Berlin, își întemeia existența pe trei presupoziții ce urmau să fie distruse de romantism:
a) toate întrebările autentice pot primi un răspuns, iar dacă o întrebare nu are răspuns, nu este o întrebare,
b) toate aceste răspunsuri pot fi cunoscute și pot fi descoperite prin mijloace care pot fi învățate și transmise altora prin educație,
c) toate răspunsurile trebuie să fie compatibile între ele, fiindcă situația contrară va duce la haos.
Iluminismul a adus o completare celui de-al doilea enunț, precizând că răspunsurile la întrebări pot fi dobândite doar prin aplicarea metodei rațional-deductive, așa cum se întâmplă în matematică, sau inductiv, precum în științele naturale. Aceste metode obținuseră rezultate excepționale în științele exacte, astfel că eficacitatea lor în domenii mai problematice, cum ar fi politica, etica sau estetica, nu putea fi pusă la îndoială.
Acesta era modul de gândire în secolul al XVIII-lea și el sugera că natura este un fel de puzzle ale cărui piese risipite se cer a fi închegate într-o formă precisă. Iar cel care realizează aceasta, „va ști cum funcționează lumea: ce sunt lucrurile, ce au fost și ce vor fi ele, care sunt legile care le guvernează, ce este omul, care este relația acestuia cu lucrurile și, prin urmare, care îi sunt nevoile, care îi sunt dorințele și cum să și le îndeplinească.”[1]. Avem astfel închipuit un univers ideal care, în ciuda faptului că nu se va actualiza vreodată, este o reprezentare model către care trebuie să tindem.
Viziunea de mai sus asupra lumii presupunea o structură stabilă a naturii, pe care trebuia să te pliezi pentru a putea descoperi care îți sunt nevoile și pentru a dobândi ceea ce este necesar pentru a ți le satisface, ducând astfel o viață fericită, virtuoasă, dreaptă și liberă. Ei bine, tocmai împotriva acestei viziuni s-a îndreptat atacul celor care au inițiat mișcarea romantică.
Culoarul care a facilitat debutul ofensivei a fost deschis chiar de unii reprezentanți ai Iluminismului, ca de pildă Montesquieu. Acesta a susținut că oamenii nu sunt pretutindeni la fel și că existența conjuncturilor diferite reclamă mijloace diferite pentru a dobândi lucruri precum fericirea, dreptatea sau libertatea. Prin această teză, Montesquieu dezminte afirmația potrivit căreia există o unică modalitate prin care se pot descoperi răspunsurile la întrebările fundamentale. Filosoful francez șubrezește astfel temelia ideii potrivit căruia există adevăruri eterne, instituții eterne, valori eterne, potrivite oricui și oriunde.
Însă cel care a stimulat cu adevărat asaltul romantic asupra perspectivei iluministe a fost filosoful scoțian David Hume. Afirmând că relația cauzală nu poate fi percepută în mod direct și că nu putem demonstra cu certitudine matematică faptul că lumea există, motiv pentru care existența ei trebuie acceptată la fel ca orice fapt de credință, Hume a reușit să impulsioneze un personaj ce s-a dovedit a fi providențial pentru avalanșa romantică ce avea să-i urmeze, Johann Georg Hamann.
Hamann, supranumit „der Magus im Norden” (Magul Nordului), detestat de Kant, dar admirat fățiș de Goethe și Herder, era locuitor al Königsberg-ului și membru al mișcării pietiste. El a preluat ideea lui Hume potrivit căreia lumea nu poate fi cunoscută prin intelect, ci printr-un act de credință și i-a criticat pe francezi pentru unilateralitatea lor, adică preocuparea exclusivă pentru propozițiile generale ale științei, care nu reușeau să surprindă realitatea concretă și vie a vieții. Hamann era încredințat că există un flux al vieții, un șuvoi infinit pe care nu-l poți cunoaște prin aplicarea schemelor și categoriilor științifice. Unicul fel prin care se poate obține accesul la acest real aflat într-o curgere veșnică este prin exercitarea tuturor funcțiilor creatoare existente în ființa umană. Înfăptuind, omul își sporește voința și își lasă amprenta asupra naturii fără însă a o cuceri pe deplin, deoarece natura este nelimitată, iar omul însuși e finit. Cu toate acestea, omul este teribil de încântat să-și realizeze la nivel infinit propriile puteri și să creeze mituri prin care să exprime mistererele naturii.
Hamann, această figură mai puțin cunoscută din istoria romantismului, declară război iluminismului și reușește astfel să declanșeze în rândul germanilor o pasiune bruscă pentru acțiune și o ură declarată „împotriva oricărui tip de ordine prestabilită sau împotriva oricărei viziuni a universului ca având o structură pe care percepția calmă (sau chiar lipsită de calm) o poate înțelege, contempla și în cele din urmă folosi.”[2]. Nu este o întâmplare că, dintre toate țările, Germania a fost cuprinsă cel mai mult de un asemenea entuziasm. Nemții se formaseră în spiritul pietismului, mișcare intens spirituală, ale cărei conținuturi religioase au avut mult de suferit în acel secol dominat de mari victorii științifice. Deși văduviți de certitudini religioase, germanii rămân structural pietiști canalizându-și toate energiile înspre o doctrină ce presupunea o intensă afirmare de sine.
Johann Georg Hamann a dat Iluminismului cea mai mare lovitură de până atunci pentru că a rupt zăgazurile manifestărilor antiraționaliste, dar nu el, afirmă Berlin, a fost „adevăratul părinte al romantismului”. Cei care au influențat mișcarea romantică în cea mai mare măsură au fost Herder și Kant. Primul prin trei aspecte esențiale ale filosofiei sale iar cel de-al doilea prin filosofia sa morală.
Primul punct esențial al filosofiei lui Herder constă în așa-numitul expresionism, în ideea că acțiunile (vorbirea) unui om spun totul despre natura sa adevărată. Când acest lucru nu se întâmplă înseamnă că acel individ se cenzurează și se automutilează. Exprimarea se face adesea prin cuvinte care nu sunt inventate aici și acum de către cel care le folosește, ci există transmise printr-un flux de imagini moștenite. Prin acest flux, omul este legat de înaintașii lui, care la rândul lor s-au exprimat și au creat imaginile cu pricina. Cuvintele constituie așadar una dintre acele legături imperceptibile care îi unește pe oamenii aflați în proximitate unii față de alții. De aici, Herder ajunge la concluzia că felul de a fi al oamenilor este influențat în mai mare măsură de acele unități insesizabile care produc coeziunea aceluiași grup decât de elementele pe care le au în comun cu oamenii din afara grupului lor sau din întreaga lume. Prin urmare, fiecare grup de oameni, fiecare cultură, urmărește un anumit lucru în acord cu propriul sânge și propria tradiție, în acord cu acel Schwerpunkt, cu centrul de greutate care exprimă adevărata esență a acelei culturi. Și tocmai de aceea, fiecare om trebuie să afirme propriul adevăr, la fel de valabil precum adevărul oricărui alt om, aparținând oricărei alte culturi. Prin filosofia sa, Herder neagă unul dintre enunțurile pilon ale tradiției occidentale, cel care afirmase că toate răspunsurile trebuie să fie compatibile între ele. Pentru Herder, lumea consta într-un mozaic de idealuri egal valabile, observabil în întregime doar de la o anumită înălțime și doar de Dumnezeu.
Kant a avut la rându-i parte de o educație pietistă din care a provenit preocuparea lui pentru viața morală a omului. Moral era pentru Kant omul liber, dotat cu voință, adică cu posibilitatea de a alege între bine și rău. Conștiința faptului că putem acționa într-un fel sau altul este un dat fundamental al conștiinței umane, este de fapt ceea ce-l deosebește pe om de restul naturii. Binele și răul sunt valori în slujba cărora omul se pune, dar sunt valori generate de el însuși, nu entități aflate undeva în natură. Dacă lucrurile nu ar sta astfel, ființa umană ar sfârși prin a fi o simplă sclavă a naturii. Din fericire, nu este așa pentru că, generându-și singură valorile, omul domină natura, o modelează și își impune personalitatea asupra ei.
Schiller este cel care preia ideea de mai sus, dar respinge soluția celor două alternative propusă de Kant: fie posibilitatea de a rămâne simplă marionetă a naturii, sclav al pasiunilor într-o stare supusă necesității (Notstaat), fie calea apăsătoare a datoriei în care principiile absolute sunt fetișizate. Ultima este numită de Schiller starea rațională (Vernunftstaat – Kant și legile lui). Dramaturgul neamț aspiră însă la o altă stare, o stare primordială a omenirii în care pasiunea nu era separată de rațiune și nici libertatea de necesitate: Spieltrieb sau „pulsiunea jocului”. Pentru Schiller arta era o formă de joc în care artistul își dă sieși regulile atunci când creează, fără însă a face abstracție de necesitatea naturală ce nu poate fi evitată. Regulile pe care și le dă artistul sunt asemenea celor inventate de copii atunci când se joacă și le urmează cu pasiune și entuziasm. Acest moment schillerian, spune Berlin, a produs o schimbare de atitudine fundamentală în gândirea umană. Până în acel punct, oamenii erau convinși că idealurile se descoperă prin intuiție, mijloace științifice sau texte sacre. Odată cu Schiller au descoperit că ele sunt create așa cum este creată arta. Teoriile lui Kant și ale lui Schiller s-au întipărit profund asupra curentului romantic, cu toate că ei au fost, potrivit lui Isaiah Berlin, „romantici reținuți” fiindcă și unul și celălalt detestau orice formă de extravaganță sau frenezie tipice gânditorilor romantici. E drept că Berlin îl numără printre „romanticii reținuți” și pe Fichte care a frecventat cu destul entuziasm cercurile romanticilor și despre a cărui teorie a cunoașterii afirmase F. Schlegel că a influențat decisiv gândirea romantică.
Fichte pusese bazele ideii că eul nu este o entitate de care devii conșient în timpul actului cognitiv, ci doar atunci când întâmpini o anumită rezistență, când are loc un impact (Anstoß).
Anstoß-ul este categoria fundamentală ce domină întreaga experiență. Lumea există tocmai pentru că se produce o coliziune între cineva, un eu, și aspirațiile lui. Sentimentul eu-lui există pentru că există non-eul și viceversa. Acesta este datul primordial al existenței.
Schelling, mai tânărul contemporan al lui Fichte, a fost el însuși un romantic care a influențat întreaga gândire germană. Dacă pentru Fichte sau Kant natura era neînsuflețită și putea fi modelată de principiul viu al voinței umane, pentru Schelling ea era un întreg armonios în care trebuie să ne integrăm. Începutul lumii pornește dintr-o voință inconștientă care se dezvoltă treptat până la conștiința de sine a omului. Acesta, conștient de scopul năzuințelor sale, aduce întregul univers la o conștiință de sine mai înaltă. Doctrina lui Schelling a înrâurit în cea mai mare măsura estetica germană și filosofia artei. Artistul trebuia să fie reprezentantul spiritului infinit care avea rolul de a se cufunda în el însuși pentru a scoate la iveală și a prezenta conștiinței forțele întunecate și inconștiente din interiorul său. Pentru el „singurele opere de artă care au vreo valoare… sunt cele care se aseamănă naturii, fiindcă transmit pulsațiile unei vieți nu întru totul conștiente.”[3]
Simbolismul, aflat în centrul gândirii romantice, își trage întreaga sevă din această teorie a inconștientului dezvoltată de Schelling. Romanticii presupuneau că există ceva infinit căruia finitul încearcă să-i slujească ca simbol și, în mod vădit, nu reușește. Exprimarea a ceva imaterial nu se poate face decât prin mijloace materiale, iar reprezentarea a ceva inexprimabil apelează la mijloace de exprimare. În felul acesta apropierea de infinit se face doar asimptotic, iar acest fapt duce la apariția a două fenomene ce se dezvoltă pe măsură ce romantismul ia amploare: pe de o parte, nostalgia și pe de altă parte un anumit tip de neîncredere – pe care Berlin o consideră a fi o formă de paranoia – în regulile sau instituțiile considerate până mai ieri a fi absolute, perfecte și definitive.
Nostalgia a fost rezultatul încercării de a cuprinde infinitul ce nu se lasă cuprins și s-a manifestat ca un dor nesfârșit, celebrul Sehnsucht al romanticilor sau căutarea florii albastre, cum o numea Novalis. Căutarea florii albastre era încercarea de a absorbi în tine natura infinită a realității sau, ceea ce era totuna, de a te pierde în ea.
Neîncrederea în reguli și instituții a luat naștere pe fondul Revoluției Franceze care s-a dovedit a fi un eșec pentru mulți dintre contemporanii ei. Lipsa de izbândă a revoluției i-a făcut pe mulți gânditori să creadă că nu putem ști totul și că doctrinele filosofilor francezi care se voiau a fi prototipuri pentru schimbare erau de fapt nereușite. S-a dezvoltat astfel ideea de consecințe neintenționate, iar oamenii au realizat că există o realitate ascunsă care nu poate fi stăpânită, o forță impersonală ce nu poate fi îndepărtată. Acest fapt a dat naștere mai târziu unor teorii ale conspirației, mai mult sau mai puțin rafinate. S-a ajuns la concluzia că nu o anumită ordine a lucrurilor ce poate fi studiată și controlată domină viața, ci o voință imprevizibilă.
Gândirea iluministă, precum și cea care a precedat-o, inoculase în omenire credința că există o natură a lucrurilor și o structură a lumii. Romanticii în schimb, deveniseră convinși că nu există o astfel de structură și că ceea ce iluminiștii propuneau era o formă de îngrădire și distorsionare a realității. Infinita mișcare a realului putea fi surprinsă prin sugestii, iluminări mistice, dar mai ales cu ajutorul miturilor. Miturile conțin în ele însele ceva nespus, imagini care trimit la alte imagini și tot așa către infinit și de aceea reușesc să cuprindă indicibilul, inefabilul, acel ceva care trimite la forțele întunecate ale voinței inconștiente.
Ceea ce a reușit Isaiah Berlin în prelegerile sale a fost nu doar să descrie filiația ideilor romantice, ci să demonstreze că după secolul al XVIII-lea conștiința umană s-a schimbat în mod profund. Găzduit de una dintre cele mai mari galerii de artă din lume, el ar fi putut să aleagă calea simplă de a le vorbi artiștilor prezenți despre operele de artă din perioada romantică. A ales în schimb să facă ceva mai mult și mai important: a arătat că odată cu revoluția produsă la nivelul conștiinței de mișcarea romantică realității i s-a impus un model estetic. Până la romantici cunoașterea presupunea o adaptare la natura lucrurilor, o supunere la ceea ce era un dat exterior, însă odată cu ei procesul se inversează: valorile, scopurile și până la urmă viziunea asupra lumii sunt create după modelul artiștilor care creează opere de arta.
[1] Isaiah Berlin, Originile Romantismului, Editura Humanitas, București, 2024, trad. Diana Mite Colceriu, p.30.
[2] Ibidem p.66
[3] Ibidem 114
INDICAȚII DE CITARE
Elena Rusei, „Explozia romantică ” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 