Elena Rusei
Dumnezeu și unitatea universului
John F. Haught, Dumnezeu după Einstein, trad. din lb. engleză de Mihai Moroiu, Editura Baroque Books & Arts, 2022.
Dezbaterile pe marginea relației dintre știință și religie sunt vechi de când lumea, dar au început să capete amploare mai ales în ultimele două veacuri. Cele două mari teorii – teoria evoluționistă din biologie și teoria relativității din fizică – s-au impus în cercetarea științifică cu aplombul specific paradigmelor, iar apoi s-au insinuat, cu surdina pusă, în mentalul colectiv. Astfel distribuite, concepțiile lui Darwin și ale lui Einstein au știrbit prestanța adevărurilor religioase și au lezat o mare parte din convingerile sau credințele cu care se identificase până atunci omul obișnuit, drept care dialogul religiei cu știința a devenit o necesitate din ce în ce mai stringentă. Cu trecerea timpului, interesul față de noile descoperiri ale științei moderne a tot crescut în rândul teologilor. De asemenea, au loc din ce în ce mai multe discuții publice între teologi și oamenii de știință, iar numărul și diversitatea studiilor scrise în marginea raportului dintre religie și știință sporește pe zi ce trece.
Cartea teologului american John F. Haught publicată în 2022 și tradusă în limba română tot în 2022 la editura Baroque Books&Arts, intitulată Dumnezeu după Einstein se încadrează perfect în categoria scrierilor care sondează relația religiei cu știința. În acest ultim volum al său, J.F.Haught caută să regândească teologia creștină pornind de la noile descoperiri științifice, axându-se în special pe cosmologia Big Bang-ului, conform căreia universul nu există dintotdeauna, ci a luat naștere cu 13,8 miliarde de ani în urmă. Mai mult decât atât, această naștere nu e nici măcar pe cale de a fi încheiată, aflându-se în plină desfășurare chiar la ora actuală.
Care ar fi atunci dificultățile pe care teologia de tip creștin le are de înfruntat odată știut că universul este o operă ce se află în plin proces de creație, a cărei finalitate e imposibil de prevăzut? Haught crede că marele impas constă în modalitatea de a-l înțelege pe Dumnezeu și conceptele apropiate de ideea Divinului în această nouă paradigmă științifică. Atât ideea de divinitate cât și ideile adiacente de veșnicie, timp, taină, libertate, nădejde, etc. trebuie reconcepute în așa fel încât să poată integra noua perspectivă asupra lumii fizice.
Religia, încă de la începuturile ei, s-a manifestat la nivelul omenirii sub forma unei încredințări că dincolo de nedreptatea suferinței și a morții există ceva de felul unei „justeți indestructibile” cu care viața și faptele omului trebuie să intre în armonie. Această justețe eternă a fost identificată în telogia creștină cu Dumnezeu, iar în filosofia creștină cu ființa, binele, adevărul sau frumosul. Credința în Dumnezeu asigură legătura ființei umane cu ceea ce este imuabil, dând astfel un sens permanent existenței.
Cu toate acestea, religia de tip creștin susține că Dumnezeul ei nemuritor a intrat în contact cu lumea aceasta pieritoare a timpului, păstrându-și totodată transcendența și permanența. Poate fi concepută o Divinitate milostivă și indestructibilă în același timp? Intrând în timp, Dumnezeu vindecă suferința și moartea, dar se supune și amenințării neființei. Se poate atunci interpreta întruparea ca abolire a timpului și instalare definitivă a prezenței divine în lume? Răspunsul este afirmativ, dar atunci nu mai avem de ce aștepta „viața veacurilor” și împlinirea vreunei promisiuni, de vreme ce Dumnezeu ar fi prezență pură. Pentru creștini răul și moartea au fost învinse nu pentru că Dumnezeu a suspendat timpul, ci pentru că a adus temporalitatea în interiorul vieții divine: „Când creștinii afirmă că Iisus este Fiul lui Dumnezeu și că Fiul există <dinaintea vremurilor> ei susțin că iubirea altruistă este cea just indestructibilă, fiind încrezători că ea este cea care creează cerul și pământul. Dar, în loc să scoată lumea creată în zona sigură din afara timpului, iubirea infinită adoptă în sine lumea temporală, în toată ambiguitatea ei. În accepțiunea creștină, Dumnezeu a învins injustețea nu prin negarea timpului, ci prin adunarea fiecărei clipe a trecerii timpului în existența divină – unde nimic nu se pierde.”[1]
Dumnezeu interiorizează ceea ce se întâmplă în timpul ireversibil prin chenoză, prin înfrânarea prezenței Sale divine, lăsând astfel loc timpului și ființării să se manifeste. „Chenoza lui Dumnezeu reprezintă motivul ultim pentru care timpul este real, iar Dumnezeu – nu-încă.[2]” Acest „nu-încă”, afirmă Haught, oferă realitate timpului cosmic și îl scoate din primejdia de a fi o simplă iluzie. Nădejdea creștină este susținută de acest nu-încă ce vine mereu dintr-un viitor inepuizabil și de aceea nu este încă prezență deplină: „Justețea indestructibilă, în acel caz, preia în sine, fără sfârșit și ireversibil, fluxul timpului și tot ceea ce se petrece în timp. Dumnezeu nu este în afara timpului, ci Dumnezeu este, în schimb, Viitorul Absolut către care se trezește acum universul.”[3]
Einstein a fost cel care a demonstrat că materia este nedespărțită de timp, care pentru el nu era decât una dintre dimensiunile modului geometric de a înțelege natura și nu o curgere narativă ireversibilă. Fiind profund atras de eternitate și de filosofia lui Spinoza, autorul teoriei relativității a concretizat timpul – prezentul, trecutul și viitorul – într-un nunc stans. Contribuțiile altor oameni de știință la perfecționarea geometriei lui au dus la formarea unor opinii cosmologice noi care demonstrează realitatea obiectivă a scurgerii ireversibile a timpului și resping rigiditatea universului. Aceste adaptări ale teoriei lui Einstein oferă prilejul unei reexaminări a felului în care este privită transcendența divină. Cosmosul nu este doar spațial, este și temporal și atunci transcendența lui Dumnezeu poate fi tradusă și prin nu-încă, nu numai prin nu-aici.
În lumina acestui nu-încă Haught interpretează și alte concepte-pilon ale teologiei creștine. Eternitatea, viața, misterul, libertatea, gândirea, nădejdea etc dobândesc noi valențe și noi sensuri gândite din perspectiva interminabilului nu-încă.
[1] John F. Haught, Dumnezeu după Einstein, Baroque Books & Arts, 2022
[2] Ibidem pg.28
[3] Ibidem pg.32
INDICAȚII DE CITARE
Elena Rusei, „Dumnezeu și unitatea universului ” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 