Elena Rusei
Divinul aristotelic ca început și sfârșit al mișcării
Cartea Lambda a metafizicii aristoteliciene a fost subiectul unei continue reflecții de-a lungul mileniilor, iar punctul critic îl constituie relația dintre Mișcătorul imobil și lumea în ansamblul ei, în special Primul cer sau sfera stelelor fixe care delimitează și unifică universul. Acestă relație e interpretată în literatura de specialitate în două moduri:
1. Prima interpretare, avansată încă de Alexandru din Afrodisia[1] și Teofrast[2], cunoscută drept interpretarea tradițională, susține că Mișcătorul imobil este cauza finală care explică mișcarea eternă a Primului cer.
2. Cea de-a doua interpretare identifică mișcătorul prim cu cauza eficientă sau formală.[3]
Adepții primei interpretări stabilesc relația cauzală dintre Mișcătorul imobil sau Dumnezeu plecând de la teza lui Aristotel din cartea Lambda, capitolul 7: „Dumnezeu, scopul ultim /pune în mișcare/ fiind imobil precum obiectul iubirii, în vreme ce celelalte lucruri pun în mișcare alte lucruri mișcându-se la rândul lor. (1072a)[4]. Prin urmare, Dumnezeu pune în mișcare Primul Cer sau sfera stelelor fixe în virtutea faptului că este obiectul iubirii. Relația cauzală dintre cele două elemente este concepută așadar în termeni teleologici sau finali.
Acestei interpretări tradiționale i se aduc obiecții de către cei care recunosc în Mișcătorul imobil cauza eficientă sau formală. Ei își argumentează poziția afirmând că Aristotel caracterizează Mișcătorul prim în cartea Lambda, capitolul 6 (1072b 12-17) ca poetikon și kinetikon. Sufixul –ikon desemnează capacitatea de a face ceva și este adesea folosit de autorul Metafizicii cu referire la cauza eficientă. Ei mai afirmă și că referința la „obiectul iubirii” din capitolul 7 nu presupune neapărat ideea că Primul Mișcător ar fi cauza finală, fiindcă adverbul hos din expresia hos eromenon ar putea însemna „ca și cum”. Cu alte cuvinte, referirea la obiectul iubirii ar putea fi o simplă analogie menită să indice modul în care Dumnezeu mișcă sfera stelelor fixe fără a interacționa cu ele. Pe lângă aceasta mai există și alte pasaje care fac referire la o cauză eficientă și nu la una finală. Un bun exemplu ar fi pasajul în care Aristotel se folosește de metafora comandantului pentru a sugera cauzalitatea eficientă a Mișcătorului imobil:…„căci binele /armatei/ se află și în ordinea /ei/, și în comandant. Mai degrabă în acesta. Căci nu comandantul există datorită ordinii, ci ordinea există datorită comandantului. (1075 a)[5].
Cele două poziții se găsesc încă în conflict. Există avocați ai interpretării care afirmă cauzalitatea finală a Primului Motor, precum și apărători ai preeminenței cauzei eficiente. Există însă și voci care susțin că cele două modalități de interpretare nu se exclud reciproc și că Dumnezeul aristotelic reunește în sine ambele tipuri de cauze. El este cauză finală numai în măsura în care este și cauză eficientă, este și sfârșit și început. Unul din interpreții care merg pe o asemenea cale este Simplicius, cel care, dorind să ilustreze coexistența armonioasă a platonismului și aristotelismului, introduce un principiu care este simultan o cauză a mișcării, dar și cauză productivă (Simplicius, Despre fizica lui Aristotel 1.1-2)[6]. Această perspectivă, pe care o voi prezenta în cele ce urmează, pare a fi cea mai plauzibilă dintre cele trei.
În primul rând trebuie să vedem de ce are Aristotel nevoie de un principiu prim al mișcării și de ce acesta se prezintă în primă instanță drept cauză finală sau teleologică. S-ar putea spune că mișcarea Primului Cer nu are nevoie de o explicație din moment ce el coincide cu limitele naturii și este un maximum cosmic. Cu toate acestea, o explicație este necesară fiindcă mișcarea cosmosului, la fel ca oricare altă mișcare, este contingentă, adică ar putea fi altfel decât este: „Dacă așadar, ceva este mișcat, e posibil să se afle și în altă condiție /decât cea în care se află în momentul respectiv/ astfel încât dacă actualizarea lui este cea dintâi mișcare, /cea locală/, în raport cu felul mișcării va putea fi și condiția sa diferită de cea prezentă – anume ținând tot de o mișcare locală și nu ținând de ființa sa (1072a)[7]. Primul cer s-ar putea mișca altfel, ceea ce înseamnă că forma mișcării sale necesită o explicație. Pe de altă parte, cauza ultimă a mișcării „nu poate fi în altă condiție /decât este/ în nici un chip”, și nu mai cere, așadar, o explicație suplimentară.
Rămâne însă de văzut în ce fel Mișcătorul imobil pune în mișcare Primul Cer și mai ales, cum îi imprimă mișcarea sa proprie: circulară, uniformă și veșnică. Aparent, nici nu ar fi nevoie de o punere în mișcare sau de o schimbare a naturii cinetice din moment ce sfera stelelor fixe se află din veșnicie în mișcare circulară și uniformă. Funcția Dumnezeului aristotelic rămâne enigmatică, ea neputând fi aceea de a schimba în vreun fel starea primului cer. Nici nu-l trece de la repaus la mișcare și nici de la o mișcare dezordonată la una ordonată.
Tipul de cauzare pare a fi unul foarte specific de vreme ce nu are loc vreo interacțiune cu Primul Cer. Motorul prim mișcă alte lucruri fără a fi nevoie ca el însuși să se miște. Nici nu ar putea să o facă din moment ce interacțiunea presupune schimbare și mișcare, iar el este neschimbător prin excelență. Divinul reușește să se miște nemișcându-se astfel: el „pune în mișcare în acest fel ceea ce este dorit și ceea ce este gândit. Căci ele pun în mișcare fără ca ele să se miște la rândul lor.Căci gândirea este un principiu, dar intelectul e pus în mișcare de către obiectul gândirii.” (1072b)[8]
Trebuie să ne reamintim că suntem în mod direct mișcați de propria noastră gândire și dorință atunci când constatăm că ceva e bun și demn de a fi urmat. Gândul și dorința noastră se schimbă când ne mișcăm spre obiectul dorit, dar acesta rămâne la fel. Tot așa, Primul Mișcător este Binele suprem spre care tind gândirea și dorința Primului Cer și a cosmosului în genere.
Se poate trage așadar concluzia că Mișcătorul imobil reprezintă cauza teleologică sau finală, opusă cauzei eficiente, a cărei esență e interacțiunea. Numai că Aristotel pare să sugereze că această cauză este și una eficientă, în sensul larg al cuvântului. Primul mișcător nu este doar obiectul gândirii și dorinței cosmosului, fiind și un element real care produce aceste impulsuri. Dacă ar fi doar obiect al dorinței cosmosului, nu s-ar deosebi cu nimic de lucrurile imaginare. Dar el este lucrul real suprem și în acest sens cuprinde în sine nu numai funcționalitatea unei cauze finale, ci și pe cea a cauzei eficiente sau productive (poietikon). Este vorba despre o cauză eficientă care nu se bazează pe interacțiune.
Mișcătorul imobil sau Dumnezeu este lucrul real suprem, fiind totodată activitate supremă (energeia). Este o ființă veșnică, perfectă și, mai presus de toate, activă. Această activitate eternă este întemeiată în actualitatea pură și nu în potențialitate. Aceasta, chiar și actualizată, nu ar putea menține starea de actualitate pentru eternitate, fiind nevoită ca la un moment dat să înceteze activitatea. (Energeia înseamnă și „activitate”, dar și „exercitatarea unei capacități” sau „actualitate”).
Această activitate este o caracteristică necesară a Primului Mișcător, fiindcă în lipsa ei activitatea și mișcarea cosmosului ar rămâne fără explicație: „însă dacă există /un principiu/ motrice sau creativ, dar care nu se află în actualizare, nu va exista mișcare. Într-adevăr, este posibil ca ceva aflat în virtualitate să nu existe în actualizare (1071b).[9]
Activitatea nu este una relațională, ci internă: gândirea rațională, noesis, activitatea nous-ului. Această activitate nu este orientată, precum cea a cosmosului, asupra unui obiect din afară, ci asupra ei înseși. Ceea ce corespunde mișcării perfecte a cosmosului nu este nemișcarea primului mișcător, ci activitatea lui. Există o corespondență, o analogie, între activitatea perfectă a cosmosului material – mișcarea circulară și etern-uniformă – și activitatea perfectă a Mișcătorului imobil – gândirea rațională. Ambele sunt activități perfecte: prima este perfectă în raport cu lucrurile contingente, a doua este absolut perfectă pentru intelectul imaterial și neschimbător, adică Dumnezeu.
Dacă perfecțiunea nu ar include și activitatea perfectă, cosmosul ar îngheța în nemișcare imitând inactivitatea Divinului. Acesta este gândit și dorit de cosmos, fiind lucrul rațional și real în mod suprem. Strădania cosmosului de a fi asemenea lui se traduce în natură prin mișcara circulară, uniformă și veșnică a Primului Cer care delimitează și unifică lumea.
Vedem astfel cum Mișcătorul imobil, explică, în ipostaza sa de cauză finală, mișcarea și schimbarea inerente lumii materiale, iar în calitate de cauză eficientă existența lumii materiale și schimbătoare. În această ultimă calitate, Divinul este caracterizat de Aristotel drept kinetikon sau cauză „generatoare”, „creatoare”, „productivă”, fiind văzut drept cauză a existenței efectului cauzat.
[1] Despre unitatea intelectului (Aristotel, Alexandru din Afrodisia, Plotin, Themistius, Averroes, Sf. Toma din Aquino, Singer din Brabant), Editura Iri, București, trad., note și prefață de Alexander Baumgarten, p.42
[2] Teofrast, Metafizica, Editura paideia, București,1998 p.38
[3] Sarah Broadie, „Que Fait le premier moteur d’Aristote?” în Revue Philosophique de la France Et de l’Etranger 183 (2) 1993, Enrico Berti, „The Finality of Aristotle’s Unmoved Mover in the Metaphysics Book 12, Chapters 7 and 10” în Nova et Vetera, (Vol. 10, No. 3), 2021.
[4] Aristotel, Metafizica, Ed.Humanitas, traducere, note și introducere de Andrei Cornea, 2021 p.447
[5] Ibidem p. 458
[6] Simplicius, On Aristotle Physics 1–8, translated by Stephen Menn, Bloomsbury Publishing, 2012
[7] Aristotel, Metafizica, ed.cit, p. 447
[8] Ibidem, p.446
[9] Ibidem, p.441-443
INDICAȚII DE CITARE
Elena Rusei, „Divinul aristotelic ca început și sfârșit al mișcării” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 