Elena Rusei
Continuum-ul paideic în istoria culturală
Werner Jaeger – Creștinismul timpuriu și paideia greacă, Editura Spandugino, București 2025, traducere de Bogdan Mincă.
Se știe că modul în care percepem și structurăm trecerea timpului este modelat de evenimentele care ne-au afectat propria viață sau de evenimentele istorice. Ambele perspective sunt la fel de importante, doar că în vreme ce prima are o arie de aplicabilitate redusă, ce se restrânge la noi înșine și la cercul nostru de apropiați, cea de-a doua poate sluji ca reper universal în funcție de care toți oamenii se raportează la istoria lumii. Iar întâmplarea istorică definitivă, jalonul principal de pe axa ce măsoară trecerea timpului este, fără îndoială, apariția lui Hristos pe pământ. Odată cu Hristos și cu nașterea credinței creștine a avut loc o schimbare irevocabilă în atitudinea omului față de lume și viață, iar acest lucru a fost perceput ca un moment de epuizare a conformației temporale de până atunci. Hristos a impregnat timpului o nouă formă și de aceea neamul omenesc a ținut să marcheze în mod răspicat momentul.
Pe cât de categorice ne apar aceste fapte acum, pe atât de ezitant s-au produs ele atunci. Kerygma[1] lui Hristos s-a manifestat într-o etapă în care o bună parte a omenirii era produsul culturii și civilizației clasice grecești, adică a celei mai înalte culmi atinse de gândirea umană de până atunci. Mesajul hristic, pentru a putea fi receptat în mod corespunzător, trebuia să fie „tradus” pentru o populație impregnată de formele culturale ale clasicismului antic.
Aceasta este și tema cărții lui Werner Jaeger, Creștinismul timpuriu și Paideia greacă, tradusă anul acesta de Bogdan Mincă la editura Spandugino. Pe parcursul a șapte prelegeri pe care le ține la Universitatea Harvard în anul 1960, W.Jaeger trasează genealogia asimilării culturii grecești de către creștinismul primelor patru secole de după Hristos începând cu influența formelor literar-artistice și terminând cu receptarea idealului grec de paideia.
Creștinismul, care la început fusese un produs al vieții religioase proprie iudaismului târziu reușește să-și depășească provincialismul și să pătrundă în lumea dominată atunci de civilizația greacă. Acest lucru a fost făcut posibil de cele trei secole de elenizare a lumii cunoscute pe atunci, secole care au precedat faza inițială a misionarismului creștin. Religia creștină a putut deveni religie universală pentru că a început prin a se adresa evreilor deja elenizați din diaspora și chiar din Palestina. Astfel, încă de la bun început, propagarea unei religii care își avea rădăcinile în iudaism s-a făcut cu mijloacele unei limbi adoptate – limba greacă – chiar printre evreii de atunci. Cu atât mai mult s-a impus folosirea ei cu cât a crescut numărul de convertiri în rândul neamurilor (gentiles). Textele sursă ale religiei creștine erau deja scrise în limba greacă iar cele care li s-au adăugat treptat au preluat formele literare grecești: epistola, „faptele” (praxeis) etc.
Viitorul creștinismului ca religie universală a fost hotărât de această relație simbiotică dintre conținutul religios creștin cu limba greacă. Jaeger afirmă chiar că autorul Faptelor Apostolilor întrezărește acest lucru atunci când îl înfățișează pe apostolul Pavel predicând pe Areopag în fața unui public format din filosofi, cărora le vorbește folosindu-se de argumente specifice școlilor respective de filosofie. Ceea ce înseamnă că Pavel alege să se adreseze lor folosindu-se de terenul comun al tradiției filosofice grecești, singurul de pe care o astfel de discuție ar fi putut să aibă loc.
Primul document datat de după perioada apostolilor este reprezentat de scrisoarea lui Clement din Roma către corinteni. Scrisoarea urmărește să pună capăt discordiei dintre conducătorii Bisericilor din Corint, invocând concepte și sloganuri specifice epocii clasice a grecilor. Concordia (homonoia) la care se referă Clement atunci când argumentează pentru unitatea Bisericii fusese un slogan invocat de oamenii de stat din perioada polis-ului grec și o idee generală din filosofia cosmologică din acea vreme. Tocmai de aceea Clement, în scrisoarea sa către corinteni, face apel la dimensiunea cosmică a păcii în Biserica lui Hristos, considerând ordinea cosmică a tuturor lucrurilor principiul suprem stabilit prin voia lui Dumnezeu.
La mijlocul secolului al-II-lea d.Hr., în perioada în care creștinii erau supuși unor acte crunte de persecuție apar o serie de texte ce conțineau justificări raționale ale cauzei creștine. Această abordare rațională era menită să convingă majoritatea păgână a populației, în special pe anumiți oameni cu o cultură superioară, că adevărurile creștinismului nu sunt inferioare adevărurilor filosofice. În aceste scrieri apologetice se afirma, de exemplu, că Logosul anticipat de Socrate și fixat de Stoici ca principiu și cauză divină ce traversează toate cele ce sunt, a căpătat, potrivit celei de-a patra Evanghelii, formă omenească prin Hristos.
Dialogul lui Iustin Martirul cu Trifon este străbătut de argumente asemănătoare, ba mai mult decât atât, Iustin declară că religia creștină ar fi filosofia supremă. Creștinismul a fost interpretat ca filosofie deoarece se ocupa cu teologia, care în acea perioadă preluase funcția filosofiei. După ce Aristotel îi stabilise primatul, au început să existe elemente de „religie naturală” în orice sistem filosofic fie el platonic sau stoic. Acesta este și motivul pentru care tot în acea perioadă scriitori păgâni precum Tacitus sau Marcus Aurelius încep să menționeze în literatura lor punctul de vedere creștin.
Însă marile controverse dintre învățații greci și cei creștini au avut loc în secolul următor, secolul al-III-lea, în capitala lumii elenistice, locul de întâlnire al Apusului și Răsăritului, în Alexandria. Până atunci, cele două tradiții coexistaseră în acest mare oraș într-o atmosferă de ostilitate nemărturisită ce urma să se dezvăluie printr-un schimb de opinii și argumente desfășurate la scară largă și la un nivel superior. Contra Celsum a lui Origen și Împotriva creștinilor a lui Porfir stau mărturie atât pentru elevația mediului cultural al Alexandriei de atunci cât și pentru nivelul de erudiție existent în tabăra creștină. Această formă a spiritului creștin își datora existența simbiozei, care se produsese în indivizi precum Origen sau Clement din Alexandria, între credința creștină și tradiția filosofică greacă.
Cei doi crescuseră într-un climat cultural care îl redescoperise pe Platon, ale cărui Idei erau văzute acum ca fiind „gândurile Zeului”. „Divinul Platon” a devenit astfel sursa unui sentiment religios care a dat direcția reinterpretărilor tradițiilor păgâne și creștine. Origen și Clement s-au folosit de speculația filosofică pentru a susține o religie pozitivă ce avea ca fundament Biblia. Munca de-o viață a lui Origen a constat în tălmăcirea sensului literar al textului biblic, activitate similară cu cea pe care o practicaseră stoicii atunci când dăduseră un înțeles alegoric vechilor mituri grecești.
Pentru Platon capacitatea omului de a deosebi între bine și rău sau între adevăratul bine și adevăratul rău se putea dezvolta doar prin educație, prin practicarea filosofiei, adică prin paideia. Clement și Origen, fără să nege valoarea acestei tradiții și a acestui ideal cultural al grecilor, au susținut că propria lor credință poate satisface într-un grad mai mare misiunea paideică a omenirii. Odată cu cei doi gânditori alexandrini s-a produs o confruntare cu „ideea culturală a grecilor, în ansamblul ei.” Paideia creștină se deosebește de cea greacă prin aceea că în Hristos ca „mare învățător” s-a întrupat Logos-ul divin, Logos-ul a venit de această dată la om din inițiativa divină și nu printr-un efort uman. Pentru Origen, Hristos este Cel care transpune ideile sublime ale lui Platon în realitate.
Origen, gândind ca un adevărat filosof al istoriei, afirmă că mântuirea care a venit prin Hristos nu este un eveniment istoric unic, ci a fost precedat de etape similare începând cu Creația care a făcut din om un chip al lui Dumnezeu și trecând prin lunga succesiune de profeți evrei și mari filosofi ai Greciei prin intermediul cărora Dumnezeu a „vorbit”. Dovada Logos-ului se găsește în toată istoria omenirii care cuprinde atât faptele din istoria biblică cât și pe cele din istoria spiritului grec. Paideia ajunge astfel să însemne îndeplinirea progresivă a providenței divine. În felul acesta, teologia creștină a lui Origen reprezintă punctul culminant al contopirii dintre religia creștină și gândirea filosofică greacă.
Acest ideal paideic creștin a fost preluat și dus mai departe în secolul al-IV-lea d.Hr. de marii părinți capadocieni, Vasile cel Mare, Grigore din Nazianz și Grigore de Nyssa. Cel din urmă a subliniat importanța deosebită a obiectului învățării în procesul uman de dezvoltare. Paideia greacă consta în întregul corpus al literaturii grecești, iar cea creștină în conținutul Bibliei. Omul creștin se formează prin studiul neîntrerupt al Bibliei.
W. Jaeger în aceste prelegeri ne convinge de un lucru extrem de important și anume că în ciuda acestei distincții tranșante, pe care o purtăm până astăzi cu noi, între perioada care îl precede pe Hristos și cea care îi succede, există dovezi clare care pot susține o unitate adâncă a lor și un fond de reprezentări comune.
[1] Kerygma (gr.) – chemare, strigare; de la verbul kerysso – a chema, a striga
INDICAȚII DE CITARE
Elena Rusei, „Continuum-ul paideic în istoria culturală ” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 