Elena Rusei
Aram Frenkian despre tragicii greci
Pe 10 Septembrie s-au împlinit 80 de ani de la moartea lui Aram Frenkian, filolog clasicist de mare calibru, care a lăsat în urmă comentarii originale, de o mare fineţe, dedicate celor mai mari autori ai Antichităţii. S-a consacrat studiului filosofilor presocratici, epopeilor homerice, tragicilor greci şi lui Euclid cu aceeaşi abnegatie cu care s-a dăruit studierii filosofiei orientale. Un mare savant, pe nedrept uitat, al cărui nume nu îți e dat să-l auzi prea des nici la Facultatea de Filologie Clasică. Faptul este straniu dacă ne gîndim că lucrurările lui ar trebui să fie prezente in bibliografia obligatorie a multor cursuri de literatură antică greacă.
Înţelesul suferinţei umane la Eschil, Sofocle şi Euripide[1] reprezintă una dintre cele mai profunde interpretări ale tragediei antice greceşti din cultura română. În această carte Frenkian tălmăceşte chinurile eroilor tragici prin raportul pe care aceştia îl au cu divinitatea. Fiecare dintre cei trei mari poeţi tragici întrevede o astfel de relaţie – mai puternică sau mai slabă – între lumea umană şi cea divină. Pentru Eschil, lumea umană este inseparabilă de cea divină, iar pentru Sofocle, ele sunt complet separate. La Euripide intervin multe nuanțe, dar nici pentru el lumea divină nu este complet absentă.
Eschil este pentru Frenkian poetul tragic prin excelenţă, este cel în stare să redea întreg sensul suferinței umane armonizînd perfect punctul de vedere religios cu cel filosofic. Sensul lumii este dat, în viziunea eschiliană, de echilibrul unor forţe dispuse în aşa fel încât să se conformeze unui plan divin. Acest echilibru poate fi zdruncinat prin intervenţia unei acţiuni umane nedrepte săvârşite sub impulsul unui orgoliu nemăsurat – hybris. Uneori succesele obţinute de cineva pot deveni sursa unui hybris[2], iar cel care acționează la îndemnul acestui imbold îşi fabrică propria nenorocire.
Piesele lui Eschil evoluează pe două planuri: avem pe de o parte planul uman, care constituie subiectul dramei, iar pe de altă parte întretăierea planului uman cu cel divin din care rezultă interpretarea nenorocirilor de care sunt loviţi eroii. Pentru Eschil tragedia umană capătă înţeles doar profilată pe un fundal divin. În lipsa acestui orizont chinurile şi necazurile de care sunt loviţi oamenii ar putea să pară jocul unui capriciu nemilos. Oamenii îşi pregătesc singuri soarta tragică prin aroganţă, lipsă de măsură sau prin nedreptăți, dându-le zeilor prilejul de a le aplica o pedeapsă justă.
Pe lângă aceste două planuri se mai întâmplă să intervină în unele piese un conflict între ordinea lucrurilor instaurată şi garantată de Zeus şi divinităţi care preced această orânduire nouă. Subiectul piesei Prometeu înlănţuit redă întocmai ciocnirea dintre o zeitate chtonică şi Zeus, stăpânul absolut al noii orânduiri. Prometeu comisese un hybris intervenind în proiectul lui Zeus, care avea de gând să nimicească omenirea cu scopul de a crea o alta mai bună. Ori Prometeu dăruise oamenilor pe ascuns focul ajutându-i astfel să se opună vrerii stăpânului suprem. O dispută asemănătoare are loc şi în Eumenidele unde Eriniile, divinităţile care răzbunau paricidul, se ceartă cu Apollo care decide să le suprime funcţia pe care o îndeplineau.
Se mai poate întâmpla şi ca vina să fie moştenită, atunci când muritorii reacţionează în mod exagerat la o nedreptate ce li s-a făcut, răspunzând cu una şi mai mare. Atunci dreptatea este pasată dintr-o parte în cealaltă, fiind de fiecare dată distrusă de tabăra în care se mutase. Astfel, oamenii îşi prelucrează propria nenorocire, iar zeii nu fac decât să-i ajute, defrişându-le drumul spre prăpăd. Aşa a sfârşit stirpea lui Atreu şi astfel a pierit neamul Labdacizilor.
Particularităţile artei lui Sofocle pot fi înţelese tot plecând de la sensul suferinţelor prin care eroii săi sunt nevoiţi să treacă. Cel de-al doilea mare poet tragic este la rândul lui un spirit profund religios, dispus să creadă că nenorocirile sunt trimise de zei asupra oamenilor. Doar că el refuză să încerce deconspirarea unui eventual plan divin, încredinţat fiind că intenţiile zeilor nu pot fi sesizate făcând apel la capacităţile firave ale omului. Eschil era convins că muritorii erau loviţi de nenorociri pe bună dreptate deoarece săvârşiseră un hybris încălcând ordinea divină prestabilită. Sofocle, în schimb, ne prezintă o serie de personaje bune şi nobile pe capul cărora au căzut o droaie de necazuri care nu pot fi justificate de vreo culpă precedentă. Antigona nu vrea decât să respecte legile divine atunci când se încăpăţânează să-şi înmormânteze fratele, iar Oedip fusese predestinat de la naştere să săvârşească paricidul şi incestul, pătimind de pe urma faptelor sale vinovate și nu săvârșindu-le cu bună știință.
Frenkian susţine că tocmai acest aspect al gândirii lui Sofocle stă mărturie pentru geniul lui şi-l distinge de ceilalţi doi mari tragedieni. Felul lui de a concepe tragedia umană scoate la iveală enormul efort de credinţă pe care e dispus să-l facă, înclinându-se pur şi simplu în faţa deciziilor luate de zei şi a puterilor lor măreţe. Prăbuşirea inexplicabilă a unor oameni lipsiţi de vină dezvăluie transcendenţa şi atotputernicia divină faţă în faţă cu nimicnicia şi şubrezenia umană.
Modificarea artei dramatice la Sofocle se explică foarte simplu prin maniera aceasta de a gândi. Nestingherit de interferenţa dintre lumea divină şi cea umană, poetul se va ocupa mai ales de acţiunea umană în sine. Va avea ca primă grijă să stabilească caracterul personajelor şi să pună în acord acest caracter cu acţiunile ce decurg din el. La Eschil concordanţa dintre caracter şi acţiune decurgea din logica faptelor fără a fi urmărită în mod conştient, pe când la Sofocle ea devine primordială. Doar că tragedia umană nu este în piesele lui motivată în primul rând de caracterul omului care condiţionează actele lui bune sau rele, ci contribuie într-o măsură moderată la fericirea sau nefericirea lui. Suferinţele trimise de zei cărora nu li se poate găsi o justificare în plan uman sunt hotărâtoare.
Cu toate acestea, în operele lui Sofocle apar în mod sporadic şi motivele trufiei şi violenţei ca pricini de distrugere ale fiinţei umane. Aceste motive constituiau fondul ancestral al gândirii greceşti, astfel încât nu se putea ca ele să fie ignorate de către poet. Repulsia faţă de violenţă sau de exagerare şi aprecierea simţului echilibrului şi al măsurii erau constitutive gândirii poporului elen şi prin urmare lui Sofocle însuşi. Însă concepţia de fond rămâne cea de mai sus şi anume aceea că zeii trimit lovituri asupra unor eroi buni şi generoşi pe care noi, oamenii, nu le putem motiva, dar care dovedesc atotputernicia zeilor şi neputinţa noastră. Este de timpuriu pronunțat, spune Frenkian, un credo quia absurdum.
Sensul tragediei omenești la Euripide este mai greu de redat în mod unitar pentru că piesele ultimului autor tragic grec sunt străbătute de un amalgam de idei preluate de la autorii presocratici sau de la vechii sofiști. Frenkian susține că Euripide ar fi fost în primul rând un mare poet care a refuzat să rămână cantonat în spațiul credințelor religioase tradiționale, deschizându-și spiritul și către curentele care au revoluționat concepția despre viață și zei a vechilor greci. Drept urmare, el oscilează între cele două tendințe opuse: religia tradițională și negarea ei. Este în stare să proclame în aceeași piesă atotputernicia lui Zeus și să-și declare totodată îndoiala cu privire la justețea modului în care stăpânul zeilor îi guvernează pe oameni. Acest lucru nu reprezintă vreo stratagemă ieftină folosită pentru a flata publicul atenian, ci simpla coexistență în același suflet a unor reminiscențe din credința ancestrală care-și trimit înrâurirea asupra noilor credințe.
Cu toate că zeii sunt peste tot prezenți în piesele lui Euripide, nu reiese de nicăieri că ar accepta o intervenție sistematică a divinității în treburile omenești. La el, într-o măsură mai mare decât la Sofocle, acțiunea rezultă din caracterul omului. Crimele oribile ale Medeei au fost dictate de firea ei pătimașă incapabilă să accepte că poate fi înșelată. Isprăvile oamenilor sunt așadar mânate în primul rând de interesele și sentimentele lor față de alții. Se întâmplă, desigur, ca și credințele lor religioase să joace un rol în determinarea faptelor lor, dar asta pentru că omul grec nu poate făptui în absența elementului tradițional.
Fiecare dintre cei trei mari poeți tragici ai Antichității grecești se plasează la o distanță mai mare sau mai mică față de templu. Eschil e „imersat” în templul grec, pentru el lumea e traversată, impregnată, susținută de divin; Sofocle se îndepărtează de templu, situând divinitatea într-o lume transcendentă, inaccesibilă cunoașterii omenești, iar Euripide a lăsat un interval considerabil între el și templu fără însă a-l pierde din vedere. Astfel ni-i înfățișează Aram Frenkian pe cei trei, dezvăluind în felul acesta un aspect esențial al tragedei antice grecești.
[1] Aram Frenkian, Înțelesul suferinței umane la Eschil, Sofocle și Euripide , Editura pentru Literatură Universală, București, 1969.
[2] Cazul legendarului Tantal care, datorită unui sentiment gratuit de aroganţă, a îndrăznit să le ofere zeilor ca hrană carnea fiului său, Pelops tocmai când nemuritorii îi făcură cinstea de a-i fi oaspeţi. Lui Tantal şi celor ca el „li se urâse cu binele”.
INDICAȚII DE CITARE
Elena Rusei, „Aram Frenkian despre tragicii greci” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 