Elena Rusei
Alice Voinescu despre Eschil
Raportul cititorului cu o operă literară este de obicei mijlocit de interese, prejudecăți, idiosincrazii sau de pregătirea într-un domeniu sau altul. Și e firesc să fie așa, pentru că în ciuda a ceea ce spune Gadamer, nu poți înfrunta creațiile literare sau artistice, mai ales cele care au o vechime considerabilă, golit de orice construct fie și numai pentru că asta ar presupune că trebuie să reînveți să citești. În mod evident nu câștigi nimic din lectură dacă ești dispus să proiectezi în text toate obsesiile care te macină deoarece riști să-i atribui autorului intenții pe care nu le-a avut. În felul acesta apar interpretări de tot soiul, care mai de care mai fistichii cum ar fi cele care vorbesc despre marketing la Aristotel sau ecologism la Parmenide. Acestea sunt însă cazuri extreme și de fapt cele mai multe comentarii sunt plauzibile fie că sunt redate dintr-un punct de vedere istoric, literar, filologic sau filosofic.
Alice Voinescu de exemplu, comentându-l pe marele tragedian grec Eschil, exprimă un punct de vedere filosofic, mai precis o tratare a textelor eschiliene prin prisma filosofiei idealiste. Pregătirea autoarei în acest domeniu nu numai că nu reprezintă o stavilă care să obtureze accesul către gândul scriitorului grec, ci îi deschide larg calea în drumul ei către înțelegerea profundă a lui Eschil și a fenomenului reprezentat de tragedia clasică greacă. Astfel de interpretări sunt rare pentru că reușesc printr-o idee generală să stoarcă sensul fundamental al unui text literar.
Alice Voinescu pleacă de la premisa existenței la temelia întregii culturi grecești a unui sentiment tragic care inițial s-a manifestat în mituri și legende ca pesimism. Acest pesimism nu rezulta din frica instinctivă în fața fenomenelor naturii, ci din înțelegerea faptului că transformările care au loc în lumea vizibilă au ca substrat ceva permanent care zădărnicește și capriciile zeilor și râvna omului. O astfel de viziune asupra lumii ar fi putut scufunda în deznădejde neamul elin, dacă nu ar fi fost contracarată de încrederea puternică în valoarea omului. Credința într-o perfecțiune omenească posibilă i-a făcut pe greci să iasă din starea de pasivitate și să opună determinismului orb afirmarea propriei lor libertăți. Trezirea din urmă a fost un proces ce s-a desfășurat pe durata mai multor veacuri și s-a desăvârșit în tragedia clasică greacă. Aici, în tragedie, cultura greacă, și odată cu ea și cea europeană, se îndreaptă în mod conștient spre om, după ce veacuri de-a rândul cercetările filosofice ale presocraticilor se orientaseră către cunoașterea cosmosului. Această schimbare de direcție nu numai că nu suprimă sentimentul tragicului dar printr-un transfer pe plan etic îi adaugă o dimensiune esențială făcând din el „categoria constitutivă a omenescului propriu-zis[1].”
Interpretarea lui Alice Voinescu se plasează în continuarea unei tradiții literare anterioare ce susținuse că trăsătura caracteristică a tragediei eline este suferința, iar eroul tragic o entitate inertă în fața unui Destin implacabil. Doar că modul acesta de a pune problema nu justifică elementul de noutate care a consacrat tragedia greacă și a făcut-o să se impună peste veacuri în întreaga cultură europeană. E drept că până la nașterea tragediei, suferința era înfățișată în mituri și epopei ca fenomen psihic, ca pasivitate sau ca pătimire a Soartei. Dar în felul acesta ea nu putea fi revendicată doar de om ci și de restul făpturilor, care la rândul lor suferă și mor. Prin urmare, trebuie găsită o altă formă a suferinței care sa-l deosebească pe om de animal și aceasta este, potrivit autoarei, suferința ca act.
Zugrăvirea chipului adevărat al omului fusese dintotdeauna tendința fundamentală a culturii grecești, doar că ea se manifestase până la apariția tragediei doar la nivel de năzuință, de aspirație către un ideal. În vechile mituri sau în epopei omul se vedea pe sine ca parte a neamului său și, prin neam, ca parte a Cosmosului deci ca produs al eredității și al naturii, ca trup și suflet, lipsit de o conștiință de sine absolută. Chiar dacă anumiți gânditori fuseseră preocupați de ideea răspunderii individuale, sentimente etice precum vinovăția erau impure pentru că omul încă se simțea supus unui destin necruțător. Concepția unei necesități oarbe care îl robește pe erou nu e cea care predomină în tragediile lui Eschil sau Sofocle, ea regăsindu-se mai degrabă în miturile populare.
A fost nevoie de o generație animată de o aspirație puternică spre liberate pentru ca actul de naștere a conștiintei de sine individuale să aibă loc. Statul grecesc în secolul al V-lea î.Chr., după bătăliile de la Marathon, Salamina și Platea, cu o democrație deja cristalizată era în plin proces de ascensiune. Nu întâmplător în acest răstimp s-a zămislit tragedia. Credința în libertate și dreptate, care a stat la baza victoriilor asupra perșilor, s-a răsfrânt și asupra creațiilor culturale ale veacului. Această generație, conștientă de tendința primordială a poporului elin, inventează stilul dramatic, singurul care îl poate înfățișa pe om în caracterul lui dinamic. Drama, presupunând o luptă, o încordare a două tendințe antagonice era capabilă să redea realitatea ființei umane constituită din tensiunea între suflet și trup.
Eschil, pioner al stilului dramatic, reușește să detașeze sensul omenescului pe fundalul conflictului dintre Om și Destin. Forța dramatică a acestui autor are puterea de a amplifica acest conflict până la opoziția fundamentală dintre relativ și absolut, adică până la atitudinea tragică care scoate la iveală chipul precis conturat al omului. Tragicul, și odată cu el omul, nu se naște pe un plan psihologic, al pătimirii, ci pe planul etic al acțiunii. Actul tragic constă tocmai în această adâncire a conștiinței de sine până la eliberarea Eului din obârșia Cosmosului. Omul ridicat astfel la deplina conștiință de sine nu se mai supune Destinului, dimpotrivă i se opune.
Evident că eroul tragic nu scapă de loviturile soartei, dar le primește cu conștiința trează luptând împotriva lor. Patetismul tragic invocat de istoricii literari se dovedește a fi un reflex sensibil al unui act de natură pur spirituală . Omul tragic devine astfel un cosmos nou, determinat de propriile lui legi, stând față în față cu cosmosul fizic și cu Destinul. El nu e nici fenomen al naturii și nici proiecție etică, este o altă realitate: etosul integrat cosmosului. Eliberat din matca determinismului universal, eroul tragic alege în mod liber să se supună unui scop ideal.
Tragicul lui Eschil este unul activ, eroic, creator și se dovedește a fi „însăși categoria în care se desăvârșește noțiunea omenescului.[2]” Întocmai cum obiectul sensibil nu ni se oferă cunoașterii în lipsa formelor pure ale sensibilității (spațiul și timpul), tot astfel o conștiință subiectivă, fără tensiunea tragică, nu s-ar concretiza în unicitatea unui Eu. Eroul lui Eschil este eroul conștiinței deșteptate , „ctitorul unei lumi morale”, a cărui faptă nu se îndreaptă către vreun scop exterior, ci spre cucerirea conștiinței proprii. Acesta este și motivul pentru care el se luptă cu Destinul însuși, pentru că numai printr-o astfel de înfruntare poate ajunge să cucerească libertatea conștiinței. Odată obținută, libertatea de conștiință nu se lasă subjugată de moarte, de viață și nici chiar de zei. Singurul în stare s-o robească este Destinul cu care începe o „luptă pe viață și pe moarte”. Numai pe fondul întâlnirii cu Absolutul, adică cu Destinul, se detașează forma fundamentală a individului uman: „o existență care nu s-a măsurat în lupta tragică cu Destinul, nu a atins încă forma specific omenească, pierzându-se, astfel, în mulțimea mută a lucrurilor și a ființelor din Univers.[3]” Tragicul reprezintă forma prin care ia naștere personalitatea umană și fără de care omul nu ar depăși granița ce desparte natura de cultură.
Unitatea absolută a Eului se coagulează abia în tragedie după ce veacuri de-a rândul plutise doar ca deziderat etic deasupra frământărilor psihice sau fizice ale indivizilor umani. Conștiința etică ar fi rămas la nivel de normă ideală dacă nu s-ar fi concretizat într-un act săvârșit de eroul eschilian în spațiul și timpul ideal al scenei. Eschil nu a inventat nici mituri noi, nici noi idealuri de viață pentru că le-a folosit pe cele vechi. Dar a produs Individualitatea, entitatea capabilă să trăiască și să înțeleagă sensul eternului.
Nu întâmplător această idee esențială a fost zugrăvită în formă artistică, deoare doar prin artă se poate reda întâlnirea omului cu Absolutul; orice altă încercare ar rămâne la nivelul unui sunet neinteligibil de felul celor emise de animale, care ar trăda o stare mistică nedeslușită.
Mai târziu, filosofia platonică, printr-o intuiție artistică de alt tip și tot în forma dramatică a dialogului va reactuliza raportul dintre Unu și Totalitate, dintre Eu și Univers. Atât tragedia greacă cât și filosofia platonică au fundamentat Etosul prin Logos. În toate tragediile lui Eschil valoarea vieții nu se întemeiază pe sentiment, ci pe gândul liber. Toți eroii lui sunt caracterizați prin curajul gândirii și limpezimea conștiinței: îndoiala lui Oreste, hotărârea lui Eteocle sau actul de răzvrătire al Danaidelor nu se clădesc pe instinct, ci pe judecata limpede. Momentul suprem al conștiinței omenești, întâlnirea cu Destinul, e mutat de Eschil la nivelul superior al rațiunii. Nivel la care se dezvăluie legătura organică dintre om și mister, fără ca acesta din urmă să se risipească ci să capete un sens supra-rațional.
[1] A. Voinescu, Eschil, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1946, p.335
[2] A. Voinescu, Eschil, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1946, pg.337.
[3] A. Voinescu, Eschil, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1946, pg.334.
INDICAȚII DE CITARE
Elena Rusei, „Alice Voinescu despre Eschil” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 