Eduard Becheanu
Emil Cioran – Lirismul ca instrument de supraviețuire
Dacă am fi sinceri până la capăt, ar trebui să recunoaștem că, o mare parte din viața noastră se desfășoară într-o manieră inconștientă, lămurit lucru. Întrebarea care se naște din această observație ține mai mult de capacitatea noastră de a ne pierde simțul realului și stoparea încă din fașă a întrebărilor existențiale. Luciditatea nu a fost niciodată o caracteristică a omului de toate zilele și nici nu o să fie vreodată. Filosofia, mai cu seamă filosofia existențială abordează pe larg problema perplexității omului pus în fața faptului de a fi. Exponenți de seamă cum ar fi Jean-Paul Sartre sau Søren Aabye Kierkegaard au încercat să ofere perspective asupra angoasei existențiale. Printre ei se numără și Emil Cioran care prin simțul său stilistic s-a afirmat în a doua jumătate a secolului trecut ca un autor de seamă al curentului existențialist, chiar dacă, personal nu s-a identificat niciodată cu acest curent până la capăt.
Cioran face parte din această suită datorită stilului inconfundabil de a aborda problemele de natură existențială, ba chiar întreaga sa operă este concentrată asupra acestor idei, acestor perplexități, expuse într-o manieră ce a cutremurat epoca din temelii. Practicând exercițiul filosofic într-un mod terapeutic, Cioran se salvează prin lirism. Salvarea în fața nonsensului existențial, care tinde spre un coșmar infinit, sinonim cu nebunia, vine dintr-un infinit de lăuntric, o nebunie internă care a fost dusă până la capăt, lăsând în spate un sfârșit tragic încununat cu o operă de geniu. Vom încerca prin acest eseu o scurtă incursiune în diferite texte care prin intensitatea lor scot la lumina singurătatea autorului, dar mai cu seamă, vom vedea cum lirismul este folosit ca metodă terapeutică, ca salvare în fața unei lucidități vecine cu nebunia, paradoxal.
Nu este un lucru ușor să-ți păstrezi cumpătul, ori să rămâi imparțial în fața operei lui Emil Cioran. Un lucru este clar! După lecturarea acestuia, la finele unui pasaj, ori la sfârșitul unei cărți, nu putem spune că am rămas aceiași. Filosoful îți dă strania senzație că a reușit să pătrundă în cea mai intimă zonă a ființei noastre și astfel problemele lui devin problemele noastre și ale lumii în genere.
Cioran pare că orchestrează o simfonie a durerilor lumii, altfel, cum am putea încheia orice lectură a lui fără să picăm în perplexitate? Ceva ne mângâie în expunerea catastrofei faptului de a fi om.
Trecând peste estetica textelor, peste aceste poeme în proză, ceva rămâne vag în înțelegerea lui Cioran. Filosoful practică o antifilosofie, un refuz total al oricărei încercări de sistematizare, ca un mers în răspăr în fața fiecărei probleme, orice încercare de răspuns devenind un strigăt de răzvrătire: ,,Faptul că exist eu dovedește că lumea n-are nici un sens.”[1] sau: ,,Dau în scris pentru toată lumea care va veni după mine, că n-am în ce să cred pe acest pământ și că unica scăpare este uitarea absolută”[2]. Aceasta este abordarea în mai toate începuturile ale oricărui capitol în toată opera cioraniană. Filosoful se singularizează într-atât, încât se confundă cu lumea, însușind-o ca experiență: ,,Atâta vreme cât îți macini propriul eu, poți crede că cedezi unui capriciu; dar de îndată ce toate eurile devin centrul unei interminabile ruminații, regăsești pe o cale ocolită neajunsurile generalizate ale propriei condiții, propriul accident înălțat la rangul de normă, de caz universal”[3]. Această identificare cu lumea deschide cu adevărat principala temă a operei, și anume cea a singurătății. Este vorba aici despre singurătatea insului aruncat în lume și singurătatea cosmică: ,,Există două feluri de a simți singurătatea: a te simți singur în lume și a simți singurătatea lumii”[4]. Odată conștientizată această poziție, Cioran simte nevoia de justificare a acestei condamnări a faptului de a fi. Răzvrătirea lui constă tocmai prin negarea acestei realități pe care a avut șansa să o înțeleagă prea bine. Ce te faci când tot haosul lumii se concentrează într-o singură conștiință? Nu devine acea conștiință, conștiința lumii? Și nu devine singurul mod de a exista o revoltă perfect îndreptățită?
Complet perplex, minunat de faptul că poate exista așa ceva, te întrebi cum de se poate supraviețui la o asemenea temperatură a existenței? Ce rost mai are viața unui damnat, unui condamnat la faptul de a fi conștient de propria nefericire, la pachet cu cea a lumii în genere? Filosoful pare că suferă de tensiunea creației de dinainte de facere, cu toată frământarea și singurătatea creatorului redus de soartă la o existență mărginită ca dat, și marginală ca expresie: ,,De ce nu putem rămâne închiși în noi înșine?”[5]. Așa debutează Cioran, cu această interogație care scoate la iveală limita individualului și lipsa autosuficienței divine. Astfel, această întrebare deschide calea către alienarea singurătății absolute prin lirism.
Lirismul devine pentru Cioran actul suprem de eliberare a tensiunilor sufletești. Prin lirism, i se revelează singura posibilitate de expresie, singura metodă onorabilă de protest: ,,O senzație de actualitate, de prezență complexă a conținuturilor sufletești se naște ca un rezultat al acestei creșteri, asemănătoare unei înălțări de valuri sau unui paroxism muzical”[6].
Prin lirism, totul capătă formă, totul devine mai tolerabil! Expresia folosită ca mod al unei goliri de conținut: ..Sunt trăiri și obsesii cu care nu se poate viețui. Nu este atunci o salvare în ale mărturisi?”[7]. Folosit ca un tratament terapeutic, lirismul cioranian capătă ușor alură de metodă de adaptare a unei vieți în care echilibrul organic a fost dat pete cap numai prin simplu fapt de a exista într-o manieră conștientă: ,,Nu devii liric decît în urma unei afectări organice și totale”[8]. Autorul pare că folosește lirismul ca pe un instrument muzical prin care tot ritmul interior capătă vibrație în exterior. Lirismul cioranian este expresia suferinței singurătății metamorfozată ca prin magie într-o suferință organică care devine condiția necesară a acestui lirism: ,,Lirismul suferinței este un cântec al sângelui, al cărnii și al nervilor”[9].Autorul simte toată tensiunea actului prim al creației concentrate în sânge. Nu există bariere pentru așa ceva, tocmai din acest motiv, lirismul îl ridică în planul universalului: ,,Ceea ce este unic și specific în noi se realizează într-o formă atât de expresivă, încât individualul se ridică în planul universalului”[10].Expresia folosită de Cioran în textele sale are pretenția să fie expresia existenței însăși. Filosoful folosește lirismul ca pe o portavoce pentru expunerea nemărginitelor chinuri existențiale care capătă formă, ameliorând senzația de singurătate în fața nonsensului universal. Dar pentru experiența care se ridică la planul universalului, lirismul trebuie să capete un caracter absolut. Raportul între individ și lume trebuie să capete proporțiile corecte, demne de întâmplarea nefericită de a exista. Nu te poți încurca cu jumătăți de măsură când suferi infinit fără voie, dar natura de damnat te obligă să simți, să înțelegi și să expui totul într-un chip monstruos. Ștacheta se ridică și justificarea în fața existenței pare să fie una de natură absolută. Conținutul interior pare să fie sinonim cu cel al unei divinități în prag de explozie: ,,Aș vrea să izbucnesc într-o explozie radical cu tot ce am în mine, cu toată energia și cu toate conținuturile, să curg, să mă descompun și într-o expresie nemijlocită distrugerea mea să fie opera mea, creația, inspirația mea”[11].
Lirismul absolut a lui Cioran este ultimul prag al expresiei, ultima încercare disperată de a rezolva totul prin moartea pe care filosoful o vede ca pe un spectacol de forme transfiguratoare pentru existență: ,,Un foc total să înghită lumea aceasta și flăcările lui mai insinuante decât zâmbetul de femeie și mai imateriale decât melancolia să provoace voluptăți crepusculare, complicate ca moartea și fascinante ca neantul în clipele de tristețe”[12]. Prin acest lirism absolut, Cioran are o viziune ultimă a existenței sale ca individ raportat la lume și la general. Lirismul absolut pare un gest de ultim reflex pe care filosoful îl aduce la ideea de exprimare deplină: ,,Lirismul absolut este lirismul clipelor din urmă. Căci în lirismul absolut expresia se confundă cu realitatea, expresia e totul, este ființa într-o anumită ipostază.”[13]. Observăm că filosoful încearcă o nouă reconstituire a existenței ca printr-o explozie a propriului său sine în urma căreia viața capătă alte contururi duse la intensitatea propriei sale conștiințe. Bineînțeles că această expresie paradoxală, această joacă de-a începutul și sfârșitul capătă o notă confuză: ,,Toate tendințele acestea cresc în cel mai mare colcot posibil, în cea mai mare nebunie interioară, într-o confuzie absolută”[14].
Din toate punctele de vedere, pare că această ameliorare a singurătății prin lirism ridică întrebarea unei posibile existențe cu care filosoful să intre în raport pentru justificarea acestei aruncări în lume. Cioran interoghează existența de pe poziția unei divinități negative care capătă sens doar prin dialogul cu o existență absolută, un principiu al binelui suprem în fața căruia orice interogație capătă sens.
Se caută prin toate mijloacele un Dumnezeu ca ultim partener de dialog, o nevoie de oglindire, de asemănare a tuturor frământărilor existenței în genere. Deși istoria îi stă la dispoziție, Cioran folosește negația ca mod particular de a cerceta lumea, făcând din ea un sens propriu până în punctul în care ,,nu”-ul devine ,,da”.
Se pare că sensul propriei sale existențe depinde de această ultimă conversație între el și divinitate în fața căreia se pregătește la capătul fiecărei întrebări un nu, dar dialogul rămâne viu în toată existența vieții sale: ,,Ferește-mă, Doamne, de ura cea mare, de ura din care izvorăsc lumii, domolește-mi tremurul agresiv al corpului și descătușează-mă din încleștarea fălcilor mele”[15]. Se observă prin acest citat necesitatea existenței unei divinități chiar dacă credința nu este justificată, neoferind vreo satisfacție de consolare. Emil Cioran este unul dintre puținii autori de filosofie care se pune pe el intermediar între Dumnezeu și lume. Joacă rolul unei site prin care noi, ceilalți, luăm la cunoștință durerile și neajunsurile lumii.
Bibliografie:
Cioran, E., (1990), Pe culmile disperării, ed. Humanitas.
Cioran, E. (1991), Cartea amăgirilor, ed. Humanitas.
Cioran, E. (2021), Cădere în timp, ed. Humanitas.
[1] Cioran, E., Pe culmile disperării, capitolul Eu și lumea, ed. Humanitas, 1990, p. 20.
[2] Cioran, E., Pe culmile disperării, capitolul Singurătatea individuală și singurătatea cosmică, ed. Humanitas, 1990, p.78.
[3] Cioran, E., Cădere în timp, capitolul Copacul vieții, ed. Humanitas, 2021.
[4] Cioran, E., Pe culmile disperării, capitolul Singurătatea individuală și singurătatea cosmică, ed. Humanitas, 1990, p. 77.
[5] Cioran, E., Pe culmile disperării, capitolul A fi liric, p.5, ed. Humanitas, 1990, p. 5.
[6] Ibidem.
[7] Cioran, E., Pe culmile disperării, capitolul A fi liric, p.6.
[8] Ibidem, p.9.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem, p.7.
[11] Cioran, E., Pe culmile disperării, capitolul Lirismul absolut, ed. Humanitas, 1990, p. 87.
[12] Ibidem, p. 88.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem, p.91.
[15] Cioran, E., Cartea amăgirilor, capitolul Rugăciune în vânt, p.104, ed. Humanitas, 1991
INDICAȚII DE CITARE:
Eduard Becheanu, „Emil Cioran – Lirismul ca instrument de supraviețuire” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 