Eduard Becheanu
Constantin Noica – Încercare de portretizare
Când vorbim despre Constantin Noica, avem senzația că trimitem în mod clar la un nume de referință în cultura română. Dar în ce constă mai exact această claritate? Ce din numele lui ne face să-l arătăm cu degetul, să-l desemnăm, și dacă se poate, să-l asimilăm? Un lucru este clar! Orice citare din, sau orice trimitere la Noica, brusc oferă discursului un aer de siguranță, claritate, chiar acolo unde nu se cade și nu există nicio legătură. Se pare că numele lui Noica cântărește mai mult decât orice a scris vreodată.
Această trecere difuză de la Constantin Noica autorul la Constantin Noica legenda filosofiei românești s-a produs pe nesimțite, ca pierderea esenței unei sărbători religioase, unde ritualul se practică în necunoștință de cauză, concretul fiind încătușat într-o referință calendaristică. Acest concret încătușat în propria referință este motivul pentru care lucrurile cad în subînțeles. Pe lângă firescul îndemn de a studia opera lui Noica, viitorul cititor trebuie să dispună de un portret al autorului care pare a se abstractiza mai mult decât orice încercare de expunere, sinonimă cumva cu definirea filosofiei în genere.
Pentru intelectualul român, deprins cu instrumentarul noician în materie de filosofie și nu numai, încercarea de portretizare a acestei figuri emblematice, necesită o introducere, dar cine s-ar pricepe mai bine la alcătuirea unei introduceri decât Noica?
Într-una din însemnările sale, filosoful pare că reușește să anticipeze neputința posterității de a-l încadra într-o descriere cuprinzătoare: ,,Ființa, a cărei periferie e peste tot, pe când centrul ei nu e nicăieri.”[1] Dacă în Divina Comedie a lui Dante, Vergiliu (imaginea rațiunii romane antice) îi era călăuză poetului prin infern și purgatoriu, tot așa, Constantin Noica reprezintă întâiul îndrumător și sfătuitor al mersului nostru prin paradisul cunoașterii. La fel ca o umbră este ființa lui Constantin Noica la periferia dezvoltării noastre, pe când, spre centru, Noica se retrage deliberat pentru afirmarea noastră. Deci, dacă ne dorim o imagine încadrată a filosofului, trebuie să plecăm de la începuturile noastre în viața spiritului. Îl vom contura pe Noica din linia propriului nostru contur. Această idee nu este unică în istoria culturii. Probabil, aceasta este rețeta clasică a fiecărui raport maestru-discipol. Probabil acest raport a străbătut toată istoria filosofiei de la raportul Socrate-Platon, până la Husserl-Heidegger, dinamica relației nu s-a schimbat. O astfel de relație, un astfel de raport a existat și în cultura noastră, avându-l pe Noica drept maestru și unde este vorba de maestru, clar este vorba și de discipoli.
În 1983, Gabriel Liiceanu lansează pe piața de carte a acelei vremi ,,Jurnalul de la Păltiniș”. Această carte s-a dovedit revelatoare pentru acea dată, nu doar prin prisma ideilor dezbătute (idei destul de curajoase pentru starea socială a acelei vremi) cât mai ales pentru figura aproape mistică a lui Noica descrisă de Liiceanu în paginile epistolarului. ,,După masa de seară facem câțiva pași, apoi urcăm la mine și îmi povestește despre el și lumea lui. […] <<Nu am biografie. Am numai cărți.>>”.[2] Acestea sunt primele propoziții, scurte și concise prin care Noica își descrie propria persoană. Se pare că filosoful vrea din capul locului să se înțeleagă că tot prilejul vieții lui este pus sub desfășurarea unei idei. În cuprinsul aceleiași pagini de jurnal, întâlnim următoarea continuare: ,,Cărțile sunt mărturia sănătății mele și orice altceva aș fi făcut, orice împlinire aș fi avut m-ar fi făcut să regret viața în forma pe care deja am trăit-o.”[3] Observăm aici justificarea celor două propoziții scurte și definitorii. Dar asta să fie tot? Aceasta să fie întreaga imagine a filosofului ce a călăuzit atâtea minți și inimi pe drumul cunoașterii? Bineînțeles că nu!
Ceea ce a fascinat la Constantin Noica în perioada păltinișeană a constat în ocazia pe care participanții la seminarele private și nu numai au avut-o să ia contact, un contact viu, cu un adevărat spirit întrupat. Pregătirea lui Noica la Facultatea de Litere și Filosofie în perioada interbelică, plus istoria care se desfășura în galop asupra lumii întregi, totul pe fundalul unor lecturi urmate cu sfințenie, au făcut din Noica una din cele mai interesante figuri românești de la acea vreme: ,,Sosim la Păltiniș – Andrei Pleșu, Victor Stoichiță și cu mine – seara la ora 9. Stăm în camerele 11 și 12 ale vilei 23, deci alături de camera lui Noica, în vila săsească așezată pe un mic platou înconjurat de brazi pe care se ajunge urcând un drum șerpuit. Sîntem încărcați de sacoșe, alunecăm, rîdem și ne grăbim să dăm ochii cu Noica, excitați de pe drum de prefigurarea acestei întîlniri. Suntem întîmpinați în capul scărilor și sărutați părintește pe frunte.”[4] Observăm în această scurtă descriere a lui Gabriel Liiceanu atmosfera creată în jurul întâlnirii cu Noica. Pare că un spirit ludic plutea peste întreg Păltinișul, și scotea la suprafață nerăbdarea aproape adolescentină. Sărutul primit pe frunte de cei trei fermecați discipoli ne scoate în evidență căldura sufletească esențială pentru întreținerea firească a raportului maestru – discipol. O stare de spirit sinonimă cu o odihnă sufletească, rodnică și călăuzitoare care creează ambientul perfect pentru o bună dispoziție și așezare în viața spiritului: ,,Când un tânăr crește frumos, iese parcă din strâmbătate o întreagă lume.”[5] Iată omul nou văzut de Noica peste omul nou văzut de istorie. Până acum am stabilit modul cum este folosit numele lui Noica, cum este instrumentalizat, căzând în subînțeles și că o încercare de portretizare concretă trebuie începută plecând de la noi. Am stabilit că acest raport este unul de tipul maestru – discipol și am redat exemple din epistolarul lui Gabriel Liiceanu ce au vizat o scurtă autobiografie realizată de Noica unde cărțile constituie centrul existenței filosofului, dar și o scurtă descriere a atmosferei perfect optimizate pentru desfășurarea vieții spirituale.
Și totuși, unde este Noica? Ce vorbește, cum se mișcă și care îi sunt activitățile? În același jurnal scris de Liiceanu, pentru prima dată îl observăm pe Constantin Noica cel din spatele cărților. Observăm un Noica examinat în detaliu, uneori aproape de sacrilegiu. Analiza lui Liiceanu a venit probabil dintr-o nevoie a palpabilului și din gândul chinuitor că o experiență de asemenea nivel nu poate trece neconsemnată. Nu și-ar fi iertat-o nici el, și cu atât mai puțin posteritatea. Descrierea filosofului de la Păltiniș este una detaliată, în special accentuând simplitatea lui. Prezentându-i camera în care doarme, văzută de Liiceanu ca o chichineață, Noica își prezintă ritualic activitatea desfășurată ,,în 5-6m2”.
,,Dorm cu capul dincoace (îmi arată opusul ferestrei). Scriu pe pat, rezemat de pernă. Cărțile mi le așez pe măsuță și pat.”[6] La fel ca scurta autobiografie expusă mai sus, Noica se definește simplu, aproape cu un stil de viață călugăresc. Din această cămăruță și-a definitivat sistemul, a scris, a citit și a contribuit la tot ceea ce astăzi trebuie reamintit. Fără doar și poate, Constantin Noica pare un personaj de excepție, dar nu doar stilul de viață simplist era fascinant la el, ci puterea de a transforma simplitatea într-o chestiune cu sens. Banalul era surprins și rebotezat, înțeles și integrat: ,,Ajungem la mine și după cafea, îmi cere să se odihnească o jumătate de oră. E puțin încurcat. Îmi expune un sistem prin care te poți trezi după ce ai sforăit prima oară. <<Totul e să ții bărbia cît mai aproape de piept și, deci, mînile sub cap. Cum sforăi, te trezești.>>”.[7] La auzul acestei explicații, Liiceanu rămâne perplex, notând șocat în jurnal: ,,De unde le scoate? Are o capacitate de a mîntui amănuntele prin turnarea lor în sistem”.[8] Acest delir metafizic părea a fi, la prima vedere, o glumă mediatoare între momente de timp, o povestioară de șuetă, o conversație simplă cu rolul de a destinde atmosfera. Dar în cazul lui Noca nu se pune problema de așa ceva. Capacitatea de a face din fiecare moment al vieții un prilej de a da seama de sensul ei este poate modul perfect de a merge, lucid și încântat, braț la braț cu desfășurarea ei. Să fii martorul lucid al vieți tale. Pasajul se încheie cu Noica adormind, urmat de o scurtă meditație a autorului: ,,A adormit. Stau la masă cu foile euthydemice în față, pe jumătate întors cu spatele la el. Sînt tentat să-l privesc, dar simt gestul ca pe un mic sacrilegiu, ca pe o lezare a spiritului surprins în impudic reflex. Și totuși, aș vrea să știu ce rămâne din el trecut în anonimatul unui act biologic. Ce rămâne din eleganța ultimă cu care a încercat să intre în somn în prezența altuia, din excesul de conștiință prevenitoare cu care a vrut să compenseze momentul acesta de pierdere a ei. Sforăie încet și găsesc în asta o scuză pentru a-l privi. Are gura întredeschisă și buzele supte, dar fruntea extrem de frumoasă a rămas să preia în somn concentrația aceasta de spirit pe care Andrei și cu mine am botezat-o cu caldă supunere a minții, Bătrânul.”[9] Observăm în acest pasaj o încercare de surprindere a autorului a momentului ultim unde doar somnul poate așeza figura excepțională a marelui filosof, unde i se pot trasa contururi, unde pentru câteva momente poate fi definit de la trăsături fizice până la ultima expresie a gândului.
Ceva straniu și cu totul diferit pare că ne desparte de figura acestui ,,călugăr” al culturii noastre pe care oricât am încerca să-l definim, nu reușim să-l surprindem decât în diverse ipostaze. În cartea ,,Eseuri de duminică”, Noica vorbește despre neputința omului modern de a înțelege sărbătoarea duminicală: ,,Cine crede în inteligență, și numai în inteligență, nu va înțelege niciodată rostul zilei de Duminică. […] o multiplică și legalizează; face din sărbătoare o îndatorire cetățenească; dar nu o înțelege.”[10] Ceea ce vrea Noica să sublinieze cu această frază este fix faptul că la sfârșitul activităților noastre de orice natură nu există niciun moment, nicio zi de reflecție totală. Ziua de duminică reprezintă capacitatea firească de a privi în urmă și de a te odihni privind sensul și construcția actului creator care ne odihnește mintea și sufletul.
Așa este și încercarea noastră de a-l cuprinde pe Constantin Noica într-un tipar, într-o definiție, iar distanțele care ni se par de necuprins prin diferența mediului cultural dintre noi și el nu sunt nimic mai mult decât lipsa prilejului unei duminici în care ar trebui să ne privim propriul contur. Aceasta a fost o încercare de portretizare care probabil nu va fi ultima pentru că Noica se lasă definit de noi prin continua sporire a paradisului culturii unde chipul lui capătă structură din bazele începutului nostru în viața spiritului. Constantin Noica este întâlnirea reușită pe care majoritatea dintre noi nu au avut ocazia de a o realiza, dar ea s-a întâmplat tocmai prin instrumentarul de a face în cultură orice întâlnire posibilă. Filosoful ne vorbește din introducerea marilor texte cu aceeași căldură, aceeași bună-dispoziție care face posibilă starea optimă pentru desfășurarea actului creator.
O încercare de readucere în concret a personalității lui Constantin Noica este cvasi-imposibilă pentru că el nu a părăsit concretul niciodată, doar noi l-am abstractizat până la neființă, uitând că filosofia, la fel ca stilul lui de viață, constă în bucuriile simple.
[1] Constantin Noica, Carte de înțelepciune, Ed. Humanitas, 2019, p.54
[2] Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș, Ed. Humanitas, 1991, p.27
[3] Ibidem
[4] Ibidem, p. 70
[5] Constantin Noica, Carte de înțelepciune, Ed. Humanitas, 2019, p.13
[6] Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș, ed.cit, p. 25
[7] Ibidem, p. 31,
[8] Ibidem, p.31
[9] Ibidem, p. 32,
[10] Constantin Noica, Eseuri de Duminică, Ed. Humanitas, 2019, p.20
INDICAȚII DE CITARE
Eduard Becheanu, „Constantin Noica – Încercare de portretizare” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
