ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Dragoș Grusea       

Zarathustra și stihiile inelare

Friedrich Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra, Editura Humanitas, 2014, 
traducere și studiu introductiv Ștefan Augustin Dionaș

Așa grăit-a Zarathustra e rodul spiritual al ciocnirii dintre două gânduri aparent contradictorii: supraomul și eterna reîntoarcere. Supraomul presupune o voință liberă și creatoare, pe când eterna reîntoarcere simbolizează voința smerită în fața necesității. Și totuși, la final, voința sporitoare a omului superior se va întrepătrunde cu voința inelară a eternei reîntoarceri, Zarathustra atingând cea mai înaltă putere, aceea de a chema un nou Zeu.

   § 0 Prolog

Zarathustra a studiat, la fel ca Faust, teologia (aflăm din II.4), dar la 30 de ani a decis să urce pe munte și să trăiască într-o peșteră pustie. A părăsit lumea atunci când și-a dat seama că Dumnezeul creștin și-a istovit toate posibilitățile, lăsând omul european pradă pârjolului nihilist din care se nasc democrația, socialismul, naționalismul, scientismul etc. Dacă ieși din logica lumilor gata-făcute pe care ți le oferă nihilismul, te trezești într-un deșert care cere un nou sens. Noua noimă cu care Zarathustra coboară înapoi în lume e reînvierea pământului. Iar sensul noului pământ e supraomul. Prima pagină a cărții ne prezintă simbolic metamorfoza metafizică care l-a proiectat pe noul profet spre adâncimile din care a putut configura un nou destin al omului. De la Politeia lui Platon încoace, soarele e simbolul neschimbătorului, al punctului fix din centrul ființei. Călătoria lui Zarathustra începe însă cu un imn închinat asfințirii soarelui, care devine un simbol al înfruntării circulare dintre întuneric și lumină. Lumea e până în străfundurile ei polemos, o idee care anunță ethos-ul presocratic care va domina întreaga carte. La fel ca soarele, Zarathustra decide să coboare în lumea pe care a părăsit-o, dar și în întunericul propriei lumi subterane. De fapt, Nietzsche coboară spiritul din cerul în care îl lăsase Goethe la sfârșitul Faust-ului, unde duhul pământului a fost învins în ultimul moment de cerul creștin. Pentru a reînvia pământul, Zarathustra trebuie să întoarcă lumea faustică cu capul în jos. Asfel, dacă în Faust Tot ce e pieritor e numai simbol (vers 12104), pentru Zarahustra Tot ce e nepieritor e numai simbol (II, 17), simbol al pieritorului însuși. Sâmburele metafizicii, adică al configurației lumii, nu va mai sta într-un fundament imuabil, ci în prefacerile lumii subterane din om, unde doarme divinul dionisiac.

    Tocmai întâietatea devenirii îl mână pe Zarathustra să le vorbească oamenilor strânși în piață despre greșeala de a crede că omul e ceva încremenit. Omul trebuie să coboare în cel mai adânc haos din el, unde să se izbească de izvoarele acelei vieți care a făcut ca toate ființele să creeze ceva deasupra lor. Regăsind această sursă, omul se poate depăși pe sine sau, mai precis, poate lăsa viața din el să se autodepășească. Acest supra-om va fi încununarea devenirii și restabilirea sensului pământului. Deși Nietzsche vorbește despre „înălțarea din specie în sus spre supraspecie“ (I.22.1), supraomul nu are nimic de-a face cu linearitatea evoluției de tip darwinist, survenirea sa fiind fulgerătoare. Pentru a-și căuta discipoli, Zarathustra coboară în orașul Vaca bălțată, simbol al neantului pestriț în care viețuiește ultimul om.

 § 1 Prima parte

Primul capitol, Despre cele trei metamorfoze, prefațează întreaga călătorie, prezentând transformările spirituale prin care trebuie să treacă omul în vederea depășirii de sine. El începe prin a fi o cămilă, care nu știe decât să se pună în genunchi pentru a căra lumea gata-făcută a tradiției. Abia când omul își adună puterile pentru a spune „un sacru Nu“ acestei lumi și datoriilor cu care ea îl încarcă, el devine un leu, iar când în deșertul negării răsare o „mișcare primă și preasfântă afirmare“, când voința, voindu-se pe sine, configurează o lume, leul se transformă în copil.

    Prima parte are ca temă înălțarea și învierea trupului (I.22). La fel ca o cămilă, omul ia în spate toate învățăturile vremurilor trecute, sub forma tradițiilor care îi configurează lumea. Această „rațiune și sminteală a secolelor“ care zace în trupurile noastre (I.22) imprimă în noi o ordine a instinctelor pe care n-o punem nicicând la îndoială. Religia în care trăiești sau statul în care te naști configurează circuitul vieții din tine, iar trupul simte neputincios cum propria vitalitatea e călăuzită de o forță străină. Zarathustra aduce o cunoaștere care „purifică orice corp“ (I,22) prin recuperarea haosului de dincolo de bine și de rău, din care țâșnește viața. Zarathustra numește acest haos „sine“ (das Selbst), cel care stăpânește conștiința și creează spiritul (I,4). Natura acestui haos izvoditor e, la prima întâlnire, una diavolească. Diavolii care populează sursele vieții trebuie transformați în îngeri. (I,5). Ei pot pune stăpânire pe tine (I,6) sau privirea lor te poate paraliza (I,8). Trebuie să ai însă tăria de a dirija vitalitatea mefistofelică spre crearea de noi virtuți, care să propună un nou bine și un nou rău, adică o altă ordine a instinctelor. Vindecat de boala vieții eșuate care împinge omul să inventeze lumi de dincolo, omul care pășește pe calea supraomului își sacralizează instinctele și vede cum sângele se transformă în spirit. Din demonii care colcăie în tine trebuie să poți crea un Zeu (I.17). Despre ce Zeu e vorba aflăm din Nașterea tragediei cap.16, unde depășirea „lucidității socratice“ conduce la o coborâre spre „înțelepciunea dionisiacă instinctiv-inconștientă“ rezultată din anihilarea individului, care scoate la lumină „viața veșnică în ciuda oricărei anihilări.“ Spus altfel, în haosul din care țâșnește viața nu vei mai fi tu, ci exaltarea vieții care s-a depășit reconfigurându-se. Supraomul, fiind o veșnică izbucnire a vieții, e mereu schimbător, mereu altul, mereu mort și înviat. De aceea Zarathustra stăruie asupra nevoii Supraomului de a ști să se lase nimicit de propriile virtuți (I,17). Diavolul spre care coboară drumul supraomului era de fapt un Zeu. Coborând spre haosul inconștient din care pornește viața, îl eliberezi pe Dyonisos. Pentru Supraomul prins în perpetuă metamorfoză, dictonul apollinic „cunoaște-te pe tine însuți“ n-are sens. Ca să fii supraom trebuie să nu știi cine ești. De aceea, un imn închinat supraomului trebuie să aibă un început heraclitean: Nu eu, ci haosul din mine vă spune ce e viața.

   § 2 Partea a doua

Întors în munți unde rămâne ani de zile, Zarathustra decide să coboare din nou, după ce un vis i-a vestit că învățătura sa e în primejdie. Într-o primă fază, noul profet încearcă să-și delimiteze ideea de teoriile pe care discipolii săi le-au îmbrățișat în lipsa lui. Creștinismul, stoicismul, sau comunismul au toate două trăsături comune: izvorăsc dintr-un spirit al răzbunării și neagă viața. În a doua etapă, Zarathustra prezintă, pe sărite, o viziune privitoare la structura vieții și la căile prin care omul se poate întrepătrunde cu ea (II 3-12). Viața are nevoie de trepte prin care să urce mereu deasupra ei însăși, taina fiind că în miezul ei domnesc inegalitatea și lupta forțelor care se ciocnesc pentru a plăsmui frumusețe (II.7). Cruzimea vieții față de ea însăși, avântul cu care ea taie în sine fără milă e spiritul. (II.8). Ea e atât de schimbătoare, încât orice încercare de a o înțelege printr-o virtute umană e sortită eșecului (II.10). Elanul creator de perpetuă auto-depășire e „voința de putere inextingibil creatoare“ prin care viața sacrifică formele ei inferioare pentru a se reconfigura pe trepte mai înalte. Dacă așa stau lucrurile, atunci înseamnă că sferele superioare stau pe stepene inferioare. Zarathustra își dă seama că visul unei supraumanități viitoare a fost o iluzie: omul inferior e inclus în ordinea necesară a esenței vieții. Visul lui Zarathustra nu se referea la deformarea pe care alții au adus-o învățăturii sale, ci la deformația din interiorul ei. În a treia etapă, Zarathustra e doborât nu atât de imposibilitatea unei umanități superioare, cât de faptul că nu poate schimba trecutul. Într-un acces nihilist construit în două momente (II.11,19), Zarathustra descoperă cheia salvării: timpul. El își dă seama că depășirea omului e imposibilă dacă în spatele lui stă un timp mort asupra căruia voința nu are nici o putere. Voința de putere din afundișul vieții nu poate exista decât depășind orice fixitate și omorând orice pieire. Mormântul timpului trecut trebuie deschis.

Zarathustra găsește originea spiritului răzbunării, care a stat până acum la fundamentul religiei și al filosofiei, în faptul că voința nu are putere asupra trecutului, ceea ce conduce la năzuința ei de a se răzbuna împotriva timpului: „Și aceasta este răzbunarea ca atare: aversiune a voinței împotriva timpului și împotriva lui «a fost».“ (III.13) Toată năzuința spre eternitate din care a izvorât spiritul omului își are obârșia în această voință de răzbunare asupra timpului care, prin trecerea lui, rămâne în urma noastră ca o stâncă imutabilă. Lumea a stat mereu dincoace de bine și de rău pentru că la originea năzuinței umane spre eternitate stătea răzbunarea. Dar supraomul nu se poate răzbuna pe viață. Singura cale posibilă spre salvare rămâne mântuirea trecutului. În II.5 Zarathustra ne spune că omul care vrea să se depășească trebuie să aibă în el o „sete a inelului“. Acum vedem de ce: voința trebuie să vrea ce a fost, voința trebuie să vrea înapoi. Dar aceasta nu e posibil decât dacă ce a fost se va întoarce: supraomul trebuie să vrea eterna reîntoarcere a aceluiași. Lumea trebuie să fie o stihie inelară.

    § 3 Partea a treia

În a treia parte, Zarathustra e din nou în drum spre casă. După momentul mântuirii din II.20, el a suferit o profundă schimbare. În loc să vorbească despre libertatea nemărginită de a crea, profetul reîntoarcerii se simte supus unui destin, prins într-o desfășurare a necesității. Întinzându-și voința peste întregul timp și deci peste întregul cosmos, Zarathustra se întâlnește cu destinul, atingând treapta cunoașterii tragice. Dacă la sfârșitul primei părți se spune că supraomul trebuie să lupte împotriva „uriașei întâmplări“ (I.22), adică împotriva a ceea ce vine împotriva propriei voințe, iar în partea a doua întinderea voinței peste întregul timp a avut ca scop „mântuirea întâmplării“ (II.20), aici întâmplarea încetează să existe: „s-a dus și timpul când mă puteam lăsa la voia întâmplării; și ce-ar putea să mai survină ce să nu-mi fie cunoscut și propriu. Acum se întoarce înapoi, revine-n mine ca acasă – propriul meu sine“ (III.1). Ce înseamnă că propriul tău sine revine în tine? Această întrebare ne ajută să conturăm logica primelor două părți. Ne aducem aminte că în prima parte sinele era numele pe care Nietzsche l-a dat vieții originare din propriul corp. Coborând spre sursele acestei vieți, supraomul moare și învie, identificându-se cu viața care se recreează mereu. Dar viața din mine nu e numai a mea, ea e voința de putere care structurează întreg cosmosul. Supraomul devine astfel una cu întregul prin fuziunea individualității sale cu abisurile vieții neștuite din el. Spus altfel: coborând din lumina conștiinței în noaptea propriului sine, găsesc o viață față de care eu nu sunt decât un fragment (II,9). Sufletul individual se indentifică cu sufletul lumii. Astfel, sinele individual se reîntoarce în el însuși ca sine al lumii. Lecția cea mare pe care Zarathustra ne-o dă este că orice transformare a sufletului în spirit rămâne incompletă dacă voința nu se poate întinde spre timpul trecut, adică, dacă nu vrea eterna reîntoarcere. Pentru ca spiritul să existe, cosmosul trebuie să fie o stihie inelară.

În II.2 gândul fundamental al cărții poate să iasă în sfârșit la lumină. Călătorind pe un vas înapoi spre muntele său, Zarathustra are o viziune pe care o povestește echipajului. Prima versiune a eternei reîntoarceri, prezentată aici, se bazează pe o viziune cosmologică pe care Nietzsche o folosește doar ca pe o cârjă îndată aruncată: dacă timpul e infinit, iar spațiul și energia sunt finite, atunci toate posibilitățile trebuie să fi fost deja realizate. Viitorul a fost deja și se află de fapt în spate, iar trecutul va fi din nou și vine dinainte. Cu această idee în minte, Zarathustra urcă muntele cărând un pitic în spate. La un moment dat, pocitania sare de pe umărul lui și se așază pe un bolovan. Zarathustra îi arată un arc de poartă care simbolizează timpul: „El are două fețe. Vezi, două drumuri se-ntâlnesc aici, pe care nimeni nu s-a dus până la capăt. Această lungă cale îndărăt ține o veșnicie. Și-această lungă cale înainte – este o altă veșnicie. Ele se contrazic, aceste drumuri, ba chiar se-nfruntă cap în cap – și-aici, sub acest arc de poartă, se-ntâlnesc. Numele lui e scris acolo sus; privește: «clip㻓 (III.2) Piticul crede că înțelege ușor această imagine a eternei reîntoarceri spunând că „Timpul însuși e un cerc.“ Pentru Zarathustra acest răspuns e superficial. Imaginea timpului ca cerc omite ciocnirea dintre trecut și viitor în clipă, sugerată și de cuvântul folosit în titlul capitolului: Ge-Sicht, pre-viziune (alcătuit din prefixul ge, care formează participiul trecut, și Sicht, viziune, care trimite spre viitor). Așa cum arată Heidegger, atât trecutul cât și viitorul vin spre noi și intră în conflictul care creează timpul spiritual al clipei, în care toate cele trei dimensiuni temporale se întrepătrund. Concepția cosmologică a fost doar un instrument pregătitor al ideii de clipă spirituală care absoarbe întreg timpul. Ba mai mult, clipa prezentă se întrepătrunde cu ea însăși: „Și nu sunt oare lucrurile atât de strâns înlănțuite încât această clipă trage după sine toate lucrurile viitoare? Și pe ea însăși așadar?“ (III,2). Această clipă intrată în sine înfățisează comprimarea infinitudinii temporale într-un singur punct, ea e clipa trecerii sufletului individual în sufletul lumii. Voința creatoare a supraomului e prinsă în înlănțuirea întregului. Enigma care urmează, în care un păstor mușcă șarpele care-i intrase în gât, e un simbol pentru angoasa supraomului de a fi înlănțuit laolată cu nivelurile inferioare ale existenței de care se vede acum etern legat în marea conexiune a întregului. Acest gând îl înspăimântă pe Zarathustra: pentru a fi supraom trebuie să vrea eterna reîntoarcere, dar dacă o vrea, va trebui să accepte întrepătrunderea cu bicisnicul (cu treptele inferioare ale vieții), nemaiputând fi astfel supraom.

    Salvarea e prefigurată în III.4. Eterna reîntoarcere nu trebuie înțeleasă numai ca o succesiune temporală, ci și ca o înveșnicire. După imaginea dinamică a arcului de poartă, Zarathustra înfățișează eterna reîntoarcere ca un revărsat al zorilor, în care lumina cerului fără nori și pământul care iese din întuneric își spun un Da reciproc. Dacă lucrurile se întorc etern, atunci ele conțin deja veșnicia, fără să mai trebuiască să le vedem în succesiune. Eterna reîntoarcere este a Aceluiași. Salvarea vine din veșnicia lină a acestui Același. Nu e nevoie de un timp infinit pentru a gândi eternul inel; A=A (conștiința de sine) este un exemplu de formă nesuccesivă a eternei reîntoarceri. Lucrurile, stând toate într-un același, sunt „botezate în fântâna veșniciei“ (III.4). Zarathustra pare să depășească impasul, iar sufletul lui începe să se transforme într-o binecuvântare universală, într-un un Amin înălțat deasupra întregului cosmos. El se desfășoară peste lucruri „ca un propriu cer al lor, ca un clopot de azur.“ Profetul se apropie de ceea ce Heidegger va numi Gelassenheit. Dar gândul că va trebui să părăsească suișul supraomenesc încă îl bântuie. El va încerca să reînvie năzuința supraomenească din el după momentul de pasivitate mistică, dar spaima că se adapă de la o iluzie îl îmbolnăvește. El vede că în „preasfânta afirmare“ de la care a plecat exista o puternică negativitate. În III.13 voința lui găsește puterea de a afirma existența cu tot cu negativitatea ei, realizând astfel ceea ce Heidegger a numit mutarea epocală pe care stăm și azi. Nietzsche a reușit să transforme negarea absolută a nihilismului care spune: „Toate-s la fel“ adică Toate sunt nimic în afirmarea absolută: „Toate-s la fel“ adică Toate se reîntorc. Prin afirmarea negativității lumii și integrarea ei în eterna reîntoarcere, crede Heidegger, Nietzsche realizează singura depășire posibilă a nihilismului. Eterna reîntoarcere transformă Același-ul nimicitor al nihilismului în Același-ul binecuvântător al eternei reîntoarceri. Simplu spus: Nu-ul devine Amin. Zarathustra a atins acele adâncimi de unde izvorăsc zeii.

    În III.14-15 el își vede sufletul cum cuprinde întregul cosmos și simte nașterea unui dor tainic către un nou Zeu, „marele liberator, nenumitul“. Sufletul lui, devenit spirit, începe să cânte chemarea unui Zeu care pare a fi Dionysos. Partea a treia se încheie cu un ditiramb care cântă logodna timpului și a eternității (III.16). Zarathustra își recapătă virtuțile supraomenești învățând că uniunea cu sufletul lumii nu te înlănțuie, dacă știi să dansezi. Impresionant este că aici Nietzsche pare să depășească speculativul. La fel ca în Faust, finalul nu poate conține decât o coincidentia oppositorum: călătoria lui Zarathustra a dus la împăcarea departelui cu aproapele, a bucuriei cu durerea, a necesității inelului cu libertatea supraomului, a binelui cu răul, a timpului cu eternitatea. Următorul pas aduce viziunea nemărginirii de dincolo de contradicția opușilor care îl proiectează pe Zarathustra într-un extaz mistic în care toate corpurile devin ușoare, iar ființa începe să danseze. La final totul devine cântec pur de dincolo de cuvinte. La fel ca în Faust, dincolo de speculativ stă o forță care trage în sus. Despre această forță e vorba în partea a patra.

   § 4 Partea a patra.

Despre ultimele capitole din III și întreaga parte IV nu se pot scrie recenzii. Ce merită spus este că, la final, resacralizând lumea prin instituirea unei religii a naturii, peste Zarathustra cade un nor de iubire care oprește timpul. El vede că sufletul lumii e ținut laolaltă de philia, cea care l-a tras mereu în sus. Devine limpede de ce cartea s-a numit inițial Empedocle.

§ 5 Concluzie: numai un Zeu ne mai poate salva

Mai trebuie spus ceva despre noul Zeu. El pare să fie Dionysos, dar nu e niciodată numit: e nenumitul (III.14). Cine e acest Zeu? În Nașterea tragediei, Nietzsche spune că spiritul german a reînviat dionisiacul. Pe lângă muzica germană, el îl numește pe Kant. Dar dionisiacul iese la lumină și mai puternic în idealismul german. La Hegel, de exemplu „adevărul este beția bahică în care nici un membru nu e treaz.“ (Fenomenologia spiritului, prefață), iar comunitatea creștină a religiei revelate hegeliene în care individul „moare și învie zilnic“ este una dionisiac-tragică. Spiritul german de la Kant încoace a dat naștere unui nou zeu dionisiac, pe care Așa grăit-a Zarathustra a reușit să-l cheme fără a-l putea numi. De aici putem pricepe mai bine spusa lui Heidegger: „numai un Zeu ne mai poate salva”. Cine va găsi numele acestui Zeu va deveni ctitorul unui nou eon.

(Articol apărut în România literară nr. 5/2020 și Nr.6/2020)

INDICAȚII DE CITARE

Dragoș Grusea, „Zarathustra și stihiile inelare” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.