Transcendentalul ca mișcare interioară la Kant și Hegel [1]
§1. Conceptul liniei în Critica rațiunii pure
Ce se întâmplă când trasez o linie pe o foaie goală? Aparent are loc o mişcare a pixului care descrie o linie într-un spaţiu gol şi nimic altceva. Dar este oare corect să spun că am de-a face cu o singură mişcare descriind o singură linie? Potrivit lui Kant, trebuie să distingem încă o deplasare, pe lângă cea a pixului din mână:
„Mişcarea unui obiect în spaţiu nu aparţine unei ştiinţe pure, prin urmare nici geometriei. Dar mişcarea ca descriere a unui spaţiu este un act pur al sintezei succesive a diversului în intuiţia externă în genere, prin imaginaţia productivă şi aparţine nu numai geometriei, ci şi filosofiei transcendentale.” (Critica raţunii pure, §24).
Această din urmă este mişcarea ca „acţiune în subiect”. Există deci două forme de locomoţie atunci când trasez linia: o mişcare externă a pixului în spaţiul tridimensional şi o mişcare internă a imaginaţiei în timp, care produce o linie internă ca model al liniei externe. O linie dreaptă externă poate avea mici imperfecţiuni, dar noi o vedem totuşi ca dreaptă fiindcă proiectăm în ea linia ideală generată în mod primordial de imaginaţia productivă. Prin urmare, orice linie trasată în spaţiul exterior presupune una pe care o gândesc în interior: „Eu nu-mi pot reprezenta o linie, oricât de mică, fără să o trag în gândire, adică fără să produc, plecând dintr-un punct, toate părţile ei în mod succesiv.”(CrP, Axiomele intuiţiei). Forma pitagoriciană a gândului kantian ne sare în ochi: acolo formele geometrice se nășteau prin fluxiunea punctului prim:
O succesiune similară întâlnim în cosmologia formală a Deducţiei transcendentale, care începe cu punctul unidimensional şi ajunge la figura tridimensională.
Linia nu poate fi gândită deodată (din punct de vedere transcendental, nu psihologic), fiind o mişcare pornită dintr-un punct. Dar ce face ca acest punct care trece prin mintea mea să nu rămână o mişcare singulară şi izolată? Ce face ca mişcarea punctului să devină linie? Iată o primă condiţie: „Este evident că dacă trag în gând o linie trebuie mai întâi în mod necesar să sesizez una după alta în gândirea mea aceste reprezentări precedente (cele dintâi părţi ale liniei)..”(CrP, Deducția transcendentală A). Pentru ca punctul să se transforme în linie mişcarea punctului trebuie păstrată şi reprodusă în imaginaţie. Linia este o mişcare a unui punct care îşi păstrează şi recunoaşte propriul trecut. În trecerea de la punct la linie timpul este spaţializat, devenind trecutul care „se vede” în spaţiu. De aceea, linia este pentru Kant imaginea timpului: „Căci timpul nu poate fi o determinare a unor fenomene externe: el nu aparţine nici unei figuri, nici unei poziţii…Şi tocmai fiindcă această intuiţie internă nu dă nici o figură, noi căutăm să suplinim această lipsă prin analogii şi reprezentăm succesiunea de timp printr-o linie care se prelungeşte la infinit.” (CRP, Estetica transcendentală). Linia nu dă numai imaginea trecutului, prin spaţiul parcurs, ci şi a viitorului, ca spaţiu prelungibil la infinit.
Am spus că linia se mişcă în interior, fiind gândită. Dar totuşi, unde este ea? Din moment ce eu o produc, ea este în mine. Doar că nu poate fi confundată cu o imagine oarecare, pe care o pot gândi în diferite feluri. Linia gândită nu poate fi modificată după voia mea fără a o anula ca linie. Ea nu se comportă precum o imagine psihică oarecare pe care o pot deforma în voie. Producerea ei mă constrânge să o gândesc într-un fel şi nu în altul. Această constrângere este semnul prezenţei unei reguli. Prin producerea liniei introduc în mine nu numai o imagine a spaţiu-timpului, dar şi o regulă.
*
Prin trasarea liniei am introdus în mintea mea trei elemente: spaţiu, timp, regulă. Ele sunt condiţiile primare ale conceptului obiectului. De aceea, pentru Kant, construcţia transcendentală a obiectului stă în strânsă legătură cu gândirea liniei:
„Obiectul este ceva în al cărui concept este unit diversul unei intuiţii dat. Pentru a cunoaşte ceva în spaţiu, de exemplu o linie, eu trebuie să o trag şi să efectuez astfel sintetic o legătura determinată a diversului dat; aşa încât, unitatea acestei acţiuni este totodată unitatea conştiinţei (în conceptul unei linii) şi în chipul acesta un obiect (un spaţiu determinat) este mai întâi cunoscut.(CRP, §17)
Pot obţine aşadar în mod a priori obiectul primordial prin introducerea unei reguli în intuiţiile de spaţiu şi timp.
a) Spaţiul: geneza întrebării „unde?”
Linia internă este un obiect primar, fiind prima legătură posibilă a varietății spațiale într-un spaţiu determinat. Spaţiul ne e dat originar ca infinit, ca un pur ne-limitat şi ca ceva de limitat, pentru că singurul act pe care îl permite este limitarea. În acest spaţiu de limitat este introdusă o regulă care pune o limită şi produce astfel un spaţiu ca ceva de terminat. Spaţiul de-terminat este unul care începe şi conţine posibilitatea de a se termina. Pe scurt, ceea ce se schimbă în această trecere este modul de a acţiona asupra spaţiului: linia transformă spaţiul de-limitat într-unul de-terminat. În spaţiul infinit gol devine posibilă întrebarea „unde?”: unde este punctul în mişcare?
Această transformare generează în acelaşi timp şi unitatea conştiinţei din motivele expuse mai sus: dacă aş uita părţile precedente ale liniei, ea nu ar fi decât un punct izolat mişcându-se în spaţiul infinit. Există o conexiune între producerea liniei, obiectualizarea spaţiului şi geneza unităţii conştiinţei: trebuie să fiu un eu unitar, capabil de memorare şi anticipare pentru a putea urmări parcursul unui punct în spaţiu. Iar unitatea conștiinței face posibilă și unitatea obiectului.
b) Timpul: geneza întrebării „când?”
Am văzut mai sus că pentru Kant linia este şi o imagine a timpului. La fel ca spaţiul, timpul este o mărime infinit dată: în lipsa unei referinţe externe, despre timp nu se poate spune altceva decât că poate curge la infinit, că el este ceva de curs. Dar producerea liniei transformă timpul ca ceva de curs într-o succesiune ordonată prin introducerea unei reguli. În timpul gol, infinit devine posibilă întrebarea „când?”: când a început punctul să se mişte?. Spre deosebire de timpul care curge fără început şi sfârşit, de timpul ca un decurs, succesiunea poate avea început şi sfârşit pentru că are o regulă.
c) Geneza succesiunii
Kant introduce o diferență între das Nacheinander și die Sukzession. Aceasta din urmă se naște în urma unui act transcendental de obținere a regulii:
„Noi nu putem gândi o linie fără să o tragem în gândire şi nici chiar timpul fără ca în tragerea unei linii drepte să dăm atenţie acţiunii sintezei diversului prin care determinăm succesiv simţul intern. Mişcarea ca acţiune a subiectului (nu ca mişcare a unui obiect) produce în primul rând conceptul de succesiune.”(CRP, §24)
În citatul de mai sus găsim modalitatea obţinerii regulii. Ea se obţine prin încă o interiorizare, căci în tragerea liniei trebuie să „dăm atenţie acţiunii.” Am trecut de la linia de pe foaie la linia din gândire iar acum abstragem de la această linie şi gândim numai actul producerii ei. Prin această interiorizare obţinem regula care condiționează producerea liniei, iar acum o putem gândi independent de linie, doar ca regulă în genere. Obţinând regula, o putem aplica asupra timpului, generând astfel în mod a priori o succesiune determinată, un ritm primar: {secunda 1, secunda 2, secunda 3…}
Ca uniune între spaţiu, timp şi regulă, producerea liniei este actul primar al constituirii experienţei şi al genezei ordinii. Determinarea spaţiului şi timpului ca unităţi trebuie să preceadă orice experienţă şi orice percepţie. Nu pot avea experienţa unui pix care e doar undeva şi cândva: pixul din mâna mea trebuir să fie într-un unde şi un când precis determinate.
Acest proces transcendental descris de Kant este ceea ce Hegel numeşte Er-innerung, o interiorizare de gradul doi, aşa cum este cea prin care am trecut de la linia internă la regulă. Gândirea se mişcă atât la Kant cât şi la Hegel în direcţia extern-intern-interior.
§2. De la linia transcendentală la cunoașterea absolută
Trei acte care sunt deci implicate în trasarea unei linii pe o foaie:
a) trasarea liniei externe,
b) trasarea liniei interne în minte
c) posibilitatea de a face abstracţie de linie şi de a da atenţie numai actului trasării.
Sau cu alte cuvinte: trecerea de la extern la intern, abstragerea de la obiectul intern şi obţinerea actului în genere al trasării. Astfel am deschis spaţiul complex în care se înrădăcinează actul simplu al trasării unei linii. Întrebarea care se ridică este următoarea: în ce loc al acestui spaţiu complex ajungem atunci când abstragem de la trasarea liniei interne? Căci nu mai suntem în afară, în mâna care trasează linia pe foaie, dar nici înăuntrul minţii prin care trece linia internă. Unde eşti când nu eşti nici în afară nici înăuntru? Eşti într-un înăuntru sporit, într-un interior, care se va vedea că este condiţia de posibilitate a internului şi a externului. Eşti în locul transcendentalului. Pentru a schiţa natura acestei treceri, voi pleca de la două texte paradigmatice în ceea ce priveşte coborârea de la intern la interiorul transcendental: §24 al Criticii raţiunii pure şi ultimul capitol al Fenomenologiei spiritului.
*
Răsfoirea celor două mari cărţi ale filosofiei germane îți lasă impresia unor lumi incompatibile. Critica lui Kant pleacă de la modelul paradigmatic oferit de cele trei discipline care au luat drumul sigur al ştiinţei: logica, matematica şi fizica şi încearcă să deducă structura revoluţiilor petrecute în aceste ştiinţe pentru a o transfera în domeniul metafizicii. Kant nu dă multe exemple; acestea pot fi numărate pe degete: casa, apa îngheţată, câinele, farfuria. În Fenomenologie lucrurile stau cu totul altcumva, Hegel pare că vorbeşte despre tot şi toate: despre faptul că oamenii vor să îşi dea unii altora în în cap, că se resemnează, se împacă, se prefac, se simt atraşi unii de alţii, vor să impună legi pe care apoi să le încalce, vor să creadă, apoi să nu mai creadă etc. Cartea mai conţine şi o istorie a religiilor, în cadrul căreia întâlnim o istorie a teatrului grecesc, a declinului imperiului roman, a elenismului, un nou concept al trinităţii ş.a. Spre deosebire de Critică, Fenomenologia lui Hegel este plină de exemple, unele mai uşor, altele mai greu de identificat. A nega faptul că între cele două opere există o continuitate pare cât se poate de justificat. Însă diferenţa de aparență nu trebuie luată ca diferenţă de esenţă. Ambii filosofi ajung în cele din urmă în același loc.
Kant este interesat de transformarea subiectului în substanţă, iar Hegel de transformarea substanţei în subiect. Cele două lucrări parcurg acelaşi drum, dar în direcţii diferite. Kant vrea să ajungă de la „condiţiile de posibilitate ale experienţei” la „condiţiile de posibilitate ale obiectelor experienţei” sau, mai exact, de la judecata categorică la principiul permanenţei substanţei. Drumul lui Hegel este invers, el pleacă de la substanţă şi ajunge la subiect. Astfel se justifică multitudinea de momente şi exemple ale Fenomenologiei: Hegel pleacă de la tot ce este dat în experienţă, fie că este simţit, revelat, crezut „sau oricare alte expresii vom întrebuinţa” (Fenomenologia spiritului, Cunoaşterea absolută). De fapt, Fenomenologia pare greu de citit fiindcă tindem să indentificăm experienţa în genere cu experienţa obiectivă. Uităm că orice fenomen, de la felul în care un om merge pe stradă până la felul în care o comunitate vede Divinul, apare în experienţă. De obicei aceste fenomene sunt puse pe seama „subiectivităţii” şi judecate ca incapabile de a fi general-valabile. De fapt ele sunt substanţa în care trăim. (Este important de spus că cele două concepte, ale subiectului şi substanţei, au semnificaţii diferite la cei doi gânditori. Aceste diferenţe pot fi totuşi ocolite fără a anula ideea principală dezvoltată aici). Am văzut că cele două lucrări, în ciuda diferenţei aparente, se mişcă pe acelaşi drum în direcţii diferite. De-a lungul acestui drum există o vale în care Fenomenologia şi Critica se întâlnesc; coborârea în această vale apropie cele două texte până la identificare.
*
Pentru Kant noi „dăm atenţie acţiunii…ca acţiune a subiectului” şi ajungem astfel la conceptul unei mişcări ca „act pur al sintezei” (CRP, §24). La Hegel, în cunoaşterea absolută, conţinutul gândirii devine „propria acţiune a sinelui cunoaşterea acţiunii sinelui în sine” care duce la conceptul „mişcării conştiinţei de sine”. În cunoaşterea absolută „conţinutul este mişcarea depăşirii de sine,” (F.S, Cunoaşterea absolută). Avem de-a face cu două situaţii extrem de asemănătoare: îndreptarea atenţiei asupra unei acţiuni interioare duce la conceptul unei mişcări. Întâlnim aceeași structură pe care am identificat-o în momentul abstragerii de la linia internă şi a îndreptării atenţiei asupra actului trasării. Tocmai acest moment este cel al „mişcării ca acţiune a subiectului”. Coborâm prin urmare din locul intern al liniei într-un interior în care găsim o mişcare ca „act pur al sintezei”. Care este natura acestei mişcări şi de ce ajungem aici când ducem mai departe interiorizarea pe care am început-o trecând de la linia externă la linia internă? Când trasezi linia, pe lângă linie mai vezi şi că o trasezi. Actul pur al trasării gândit independent de linie este o mişcare interioară, un timp care trece şi în care vezi regula actului. Vezi ceva acolo unde nu se găseşte nici un conţinut, de aceea Kant introduce aici conceptul de „intuiţie formală”. Poţi gândi mişcarea împreună cu regularitatea dată de acţiunea interioară înfăptuită de subiect. Ajungem astfel la un timp în care se întrupează un act al intelectului, adică posibilitatea legităţii. Vedem că în interiorul nostru cele două sunt întotdeauna deja întrupate una în cealaltă, iar timpul ca simplă curgere era doar o izolare a elementului temporal din mişcarea interioară, la fel cum categoriile, ca pure concepte intelectuale, erau doar o izolare a elementului intelectual din această mişcare interioară. (Kant vorbeşte în introducerile la CRP despre metoda izolării). Orice dat (Gegebene) va fi pus în această mişcare interioară, care este şi originea legităţii naturii, aşa cum va arăta Kant în §26. Opoziţia extern-intern are loc mai întâi în acest interior al transcendentalului.
Şi la Hegel întâlnim opoziția dintre intern și extern. Aşa cum se poate vedea în Introducerea la Fenomenologie, experienţa constă în compararea unui concept cu un obiect. În urma comparării, conştiinţa vede că de fapt şi obiectul era tot un concept al obiectului, că „ambele sunt acelaşi lucru” şi că este vorba despre „o comparare a conştiinţei cu ea însăşi”. Desfășurarea acestui act de comparație este drumul Fenomenologiei spiritului, în care conţinutul gândirii este mereu reprezentarea unui obiect, care va fi mereu suprimat ca obiect şi recuperat conceptual. Am văzut mai sus că în cunoașterea absolută conţinutul conştiinţei nu mai este un obiect, ci propria acţiune a gândirii de a distinge mereu un conţinut de sine. Conţinutul gândirii devine „mişcarea care este transformarea substanţei în subiect.” Gândirea vede că distincţia concept-obiect, care a reprezentat motorul dezvoltării sale, avea de fapt loc în interiorul său: „Spiritul este această mişcare a sinelui care se exteriorizează pe el însuşi.” Atât Kant cât și Hegel ajung în acest topos atopos al unei mişcări interioare din care iau naştere externul şi internul.
[1] Acest articol adună laolaltă, într-o formă ușor modificată, două articole mai vechi: „O idee a lui Kant: linia care îţi trece prin minte”, România Literară, Nr.33, 2017 și „Transcendentalul ca mişcare interioară la Kant şi Hegel.”, România literară, Nr.43, 2017
INDICAȚII DE CITARE
Dragoș Grusea, „Transcendentalul ca mișcare interioară la Kant și Hegel” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 