Noica și neokantianismul
Filosofia lui Constantin Noica a rămas în bună măsură nedescoperită fiindcă sursele gândirii sale nu au fost suficient de bine scoase la lumină. Filosoful însuși trimite către marile izvoare ale propriei construcții, anume Platon, Kant sau Hegel, însă trebuie să ținem cont de faptul că acești mari filosofi nu sunt niciodată recepționați în mod neutru, ideile lor fiind mereu reconfigurate într-o anumită direcție de interpretare. O ipoteză demnă de luat în seamă este cea potrivit căreia Noica i-a citit și interpretat pe Platon și Kant prin grila tradiției neokantiene, mai precis, a școlii de la Marburg. Acest fapt reiese în mod clar din felul în care Noica îl interpretează pe Kant în prima parte a Devenirii întru ființă.
a) Noica și Hermann Cohen: predicabili și categorii
Ontologia lui Noica își are fundamentul într-o interpretare a kantianismului, dezvoltată în capitolul intitulat „cercul în tabla categoriilor”. Formulată în manieră extrem de succintă, strategia teoretică a lui Noica este de a deduce categoriile kantiene din predicabilul devenirii. Pentru a înțelege importanța interpretării lui Noica, trebuie să ne întoarcem la §10 al Criticii rațiunii pure, unde Kant introduce conceptele derivate ale rațiunii pure, adică acele concepte obținute în mod pur prin combinarea reciprocă categoriilor. De exemplu, combinarea a priori a categoriilor substanței și cauzalității are drept rezultat predicabilul forței. Printre aceste concepte derivate se află și predicabilul devenirii. Noica se oprește asupra lui pentru a teoretiza „o anumită puritate a noțiunii de devenire”[1]. Cu alte cuvinte, acest predicabil ne arată că devenirea nu aparține numai empiricului, ci participă la puritatea categorială. Printr-o demonstrație complexă, Noica va inversa raportul dintre categorii și predicabili, ajungând la concluzia că predicabilul devenirii este cel care precede și întemeiază categoriile, și nu invers: „tocmai pentru că devenirea <derivă> din toate cele trei categorii ale modalității, ea le precede.”[2]
În cele din urmă, Noica răstoarnă complet sistemul categorial kantian deducând toate categoriile dintr-o triadă a predicabililor: „e ca și cum categoriile kantiene – predicamente, în opoziție cu derivatele lor, numite de el <predicabilia> – ar deveni ele însele acum un soi de predicabilia față de funcțiile categoriale mai adânci, mai unitare, pe care le-ar revela: devenirea, devenirea întru ființă, ființa.”[3] Putem spune deci că Noica deduce categoriile dintr-un predicabil pentru a contura ideea unei deveniri logice, prin care Estetica transcendentală este redusă la Logica transcendentală.
Putem regăsi exact același tip de reconfigurare a filosofiei transcendentale într-una din cărțile clasice ale neokantianismului, Logica cunoașterii pure a lui Hermann Cohen, diferența find că filosoful de la Marburg pornește de la alt predicabil, cel al originii. La fel ca Noica, Cohen avansează teza potrivit căreia categoriile kantiene pot fi deduse dintr-un element mai originar, acesta fiind predicabilul nașterii sau al producerii (Enstehen), pe care filosoful german îl extinde pentru a include ideea de origine a cunoașterii, care caracterizează conceptele a priori. Cohen va dezvolta o logică a originii care va avea drept scop explicarea apariției primului obiect al gândirii, anume nedeterminatul. Precum filosoful român, Cohen va ridica devenirea și mișcarea la nivelul purității categoriale, ajungând la concluzia că logica nu are nevoie de ceva din afara ei pentru a genera mișcare.[4] Întâlnim așadar la Cohen cele două elemente pe care le-am identificat în ontologia lui Noica: întemeierea categoriilor în predicabili și categorializarea devenirii. Se poate spune că Devenirea întru ființă reprezintă, alături de alte câteva opere ale neokantianismului, una din „metafizicile viitoare” pe care le-a prefigurat Kant.
b) Interpretarea transcendentală a platonismului: de la neokantianism la Noica
Întreaga interpretare pe care Noica o dă platonismului stă sub semnul transcendentalului. În partea a doua a Devenirii întru ființă, filosoful român spune explicit că Ideea platoniciană are caracter transcendental, nu transcendent, ceea ce înseamnă că „ori de cîte ori Platon vorbeşte despre un dincolo, este în joc un dincoace al Ideii.”[5] Această idee a transcendentalismului platonician, plasarea Ideilor într-un dincoace și nu un dincolo al experienței, își are și ea originea în școala neokantiană de la Marburg, care a reluat de fapt o tradiție mai veche inițiată de contemporani ai lui Kant precum Tenneman[6] sau Plessing[7]. Pornind de aici se poate spune că Noica reprezintă un moment important într-o istorie a platonismului care începe odată cu apropierea dintre ideea transcendentalului și metafizica lui Platon. Deși Noica se raportează uneori critic la cartea pe care neokantianul Paul Natorp i-a dedicat-o lui Platon[8], este totuși clar că maniera neokantiană de a vedea Ideea platoniciană este preluată și extinsă în mod creator de către filosoful român. Interpretările platoniciene ale lui Noica ar trebui citite prin grila platonismului neokantian conturat în studiile deja clasice ale lui Hermann Cohen[9], Paul Natorp[10] și, mai ales, Nicolai Hartmann[11]. Dintre aceștia, ultimul se apropie cel mai mult de conceptul Ideii ca transcendental al lucrurilor, pe care Noica îl va dezvolta în ontologia sa.
Ipoteza schițată aici este aceea că Noica se înscrie în tradiția neokantiană, pe care nu numai că o va extinde în mod creator, dar o va transforma decisiv. Abia pusă în lumina acestor fundamente, ontologia lui Noica își va arăta adevărata ei originalitate.
Tema este relevantă nu numai în ce-l privește pe Noica. Pentru a da numai un exemplu, Marele Anonim al lui Blaga se apropie foarte mult de X-ul nedeterminat pe care Paul Natorp îl tematizează în Fundamentele logice ale științelor exacte.[12] Însă, spre deosebire de neokantieni, Blaga reconfigurează acest X proiectându-l la nivel mitic și cosmologic. Tematizarea unor idei ale neokantianismului ar putea oferi filosofiei românești o unitate care nu a fost sesizată până acum.
[1] Constantin Noica, Devenirea întru ființă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981
[2] Ibidem, p.55-56
[3] Ibidem, p.53
[4] Hermann Cohen, Logik der reinen Erkenntniss, Bruno Cassirer, Berlin, 1902, p. 27: „Producerea matematică a mișcării reprezintă triumful gândirii pure.”
[5] Constantin Noica, Devenirea întru ființă, ed.cit, p.305
[6] Wilhelm Gottlieb Tenneman, System der Platonischen Philosophie, 1792
[7] Friedrich V. L. Plessing, Versuche zur Aufklärung der Philosophie des ältesten Alterthums, Leipzig, 1788
[8] Constantin Noica, Interpretări la Platon, Ed. Humanitas, București, 2019, ed.îngrijită de Grigore Vida, p.208
[9] Platons Ideenlehre und Die Mathematik, Marburg, 1878
[10] Platos Ideenlehre: eine Einführung in den Idealismus, Felix Meiner, Leipzig, 1902
[11] Platos Logik des Seins, Alfred Töpelmann, Gießen, 1909
[12] Paul Natorp, Die logischen Grundlagen der exacten Wissenschaften, G.Teubner, Lepzig u.Berlin, 1910
INDICAȚII DE CITARE
Dragoș Grusea, „Noica și neokantianismul” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
