Moartea în lumile posibile
Una din ideile cele mai bizare ale filosofiei este cea referitoare la lumile posibile. Introdusă de Leibniz, ea își va atinge apogeul teoretic în secolul al XX-lea. Formulat simplist, problema de la care pornește această viziune este cea privitoare la statutul entităților, evenimentelor sau situațiilor posibile. De exemplu, atunci când ridic mâna dreaptă, aș fi putut-o ridica pe cea stângă, atunci când mă îmbrac într-o cămașă albă, aș fi putut să iau una albastră. Dar lucrurile sunt și mai grave: am ales să mint în loc de a spune adevărul sau nu am ajutat un om atunci când aș fi putut să o fac. La fel, întregul vieții noastre e influențat de alegerea unei posibilități în dauna altora, puteam să fiu inginer, dar am ales să fiu filosof, aș putea investi mai mult timp în încercarea de a face bani în loc să învăț latină etc. Putem vedea foarte ușor că suntem înconjurați în fiecare secundă de o mare de posibilități din care numai o mică picătură se actualizează. Fiecare moment este deschis spre o infinitate de posibilități. Care este statutul acestor posibilități? Ce fel de ființă au ele, dacă au una? Ce structuri le guvernează? Acestea sunt întrebările pe care și le pune teoria lumilor posibile.
De altfel, filosoful Christian Wolff, cel care a transformat gândirea lui Leibniz într-o doctrină definea filosofia ca „știința tuturor lucrurilor posibile.” Însă scopul lui Wolff era de a căuta acele principii generale care stau la temelia tuturor entităților, fie ele actuale sau posibile. În secolul al XX-lea interesul filosofilor lumilor posibile s-a îndreptat mai degrabă spre statutul modal al posibilităților. Ce statut are lumea în care perșii ar fi câștigat războiul cu grecii? Unii gânditori spun că aceste lumi chiar există, altmineri nu le putem explica posibilitatea. Cea mai radicală formă a acestei idei se găsește la fizicianul Hugh Everett în așa numita „many world interpretation” a mecanicii cuantice.
Deja Heisenberg inversase raportul tradițional dintre posibilitate și actualitate. Pornind de la principiul superpoziției, Heisenberg demonstrează că stratul ultim al realului este caracterizat de potențialitate. Fiecare act de măsurare este pus în fața unui ansamblu de posibilități din care nu se va actualiza decât un anumit segment. Everett merge mai departe și, conform interpretării popularizante a teoriei sale, afirmă că fiecare moment se desface într-o infinitate de posibilități care se actualizează fiecare într-o lume separată. Există așadar o infinitate de lumi posibile care nu pot interacționa unele cu celelalte. Astfel, în momentul în care ridic mâna dreaptă, universul se ramifică în încă două universuri paralele, una în care ridic mâna stângă și alta în care nu ridic nici o mână. Fiecare acțiune este rezultatul unei interacțiuni care „alege” o anumită stare din toate stările posibile conținute în funcția de undă. Cu alte cuvinte, în fiecare moment universul se divide în n stări care actualizează toate posibilitățile deschise de un anumit moment. Există o infinitate de infinități de universuri care se înmulțesc în fiecare secundă, însă multiplicerea lumilor nu trebuie înțelescă ca o plăsmuire din nimic, ci ca o ramificare a stării care conține absolut toate posibilitățile. Căci aceasta este noutatea adusă de Everett: funcția de undă nu colapsează, ci se ramifică. Poate că regretul este rezultatul unei mici interacțiuni dintre lumi sau poate că nostalgia își trage forța din gândul că există o lume posibilă în care trecutul este prezent.
Să analizăm problema morții pornind de la cele expuse mai sus. Exemplul pe care l-am dat nu se poate aplica asupra morții. Eu pot ridica mâna dreaptă sau pe cea stângă fiindcă în ambele cazuri acțiunea pornește din același punct. Dar ce se întâmplă când mor? În mod logic, universul trebuie să se ramifice spre o stare a existenței în care nu am murit. Să spunem că mor la ora 12:32:43. Conform teoriei lui Everett, trebuie să existe un univers în care nu mor la 12:32:43, ci la 12:32:44 (iar dacă timpul e divizibil la infinit, între 12:32:34 și 12:32:44 trebuie să existe o infinitate de universuri în care nu mor), iar universul în care mor la 12:23:44 trebuie să se dividă într-un univers în care mor cu o secundă mai târziu. Și tot așa la infinit. Dacă moartea ar fi ceva definitiv, ar exista un proces care blochează ramificarea universului, ceea ce este imposibil fiindcă orice interacțiune trebuie să ramifice funcția de undă. Prin urmare, posibilitatea morții mele rămâne mereu neactualizabilă, ea este eternul non-actualizabil, fiind amânată la infinit. Este suficient să existe posibilitatea ca moartea mea la t=0 să se dividă într-un univers în care mor la t=+1 pentru ca un șir infinit de morți amânate să conducă la actualitatea mea perpetuă. Această actualitate constantă, care adună în sine înțelepciunea strînsă din toate posibilitățile este, poate, sinele nostru paradisiac sau trupul indestructibil de slavă. Și, mergând pe aceeași logică, iadul ar putea fi căderea din această lume a ramificațiilor și blocarea într-o actualitate fixă, extinsă la finit. Nu degeaba, după ce Faust îi povestește cu entuziasm cum a vrut ca sinele său să cuprindă lumea întreagă, diavolul îi răspunde sec „până la urmă ești ceea ce ești.”
INDICAȚII DE CITARE
Dragoș Grusea, „Moartea în lumile posibile” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 