Metamorfoza plantelor. De la Kant la Goethe.
a) A constrânge natura sau a o lăsa să fie.
Marginile între care se mişcă sistemul kantian pot fi desemnate de două verbe: „a constrânge“ şi „a lăsa“. În prefaţa la ediţia a doua a Criticii raţiunii pure, Kant extrage ideea filosofiei critice pornind de la structura logică a experimentului ştiinţific. Fizicienii experimentalişti „au înţeles că raţiunea nu sesizează decât ceea ce produce ea însăşi după planul ei, că trebuie să meargă înainte condusă de principiile judecăţilor ei, după legi imuabile şi să constrângă natura a-i răspunde la întrebările ei, iar nu să se lase dusă, aşa-zicând, de nas de către ea: căci altfel, observaţii întâmplătoare, care nu sunt făcute după un plan schiţat de mai înainte, nu pot sta împreună într-o lege necesară, pe care raţiunea o caută şi de care are nevoie.“ (CrP Bxiii).[1]
Acest citat aparent stufos vrea să spună că rezultatele fără precedent pe care le-a atins ştiinţa modernă nu se datorează numai unei observaţii mai atente a naturii, ci mai ales actului de a constrânge natura să se supună planificării raţionale. Dacă vrei să atingi un anumit rezultat pe care să-l poţi repeta oricând, nu poţi să te laşi „dus de nas“ de detaliile de fiecare clipă ale naturii, ci trebuie să o constrângi să se supună schiţei dinainte stabilite. Dacă meteorologii s-ar lăsa furaţi de frumuseţea furtunilor nu ar mai putea să facă nici un fel de predicţie, dacă agricultorul ar muri de grija fiecărei floricele, nu ar mai semăna. Trebuie întotdeauna să elimini din natură ceea ce nu se supune planului dinainte stabilit. În spatele tuturor activităţilor omeneşti stă o constrângere aruncată asupra naturii care îi impune să fie într-un fel şi nu în altul. Ideea Criticii raţiunii pure este că toate aceste coerciţii izvorăsc dintr-o constrângere originară de tip categorial, prin care intelectul dă alcătuirea spaţiu-timpului şi prin aceasta structura întregii experienţe. Cele mai generale trăsături ale naturii sunt după chipul şi asemănarea gândirii, fapt rezultat în urma acestei constrângeri originare. Prima parte a Criticii raţiunii pure este despre constituţia şi geneza acestei coerciţii elementare, numită în limbaj kantian sinteză transcendentală, mai exact, despre cum natura capătă o formă abstractă prin actul gândirii de a o îngrădi (de exemplu natura nu ar fi unitară dacă nu ar fi gândită de un intelect unitar).
Dar forţarea are o limită. Atunci când intelectul va dori să dea seama de întregul naturii, de unitatea ei absolută în spaţiu şi timp, se va prăbuşi în contradicţii pe care Kant le numeşte antinomii. Intelectul pierde semeţia de poruncitor şi se vede prăbuşit sub greutatea propriilor contradicţii. Aceasta îl face să devină raţiune, o facultate capabilă să menţină contradicţiile (ca raţiune teoretică) şi apoi să le soluţioneze, întorcându-se în ea însăşi şi devenind raţiune practică. Ceea ce înseamnă că natura nu poate fi forţată până la capăt. E ca şi când, la sfârşitul Criticii raţiunii pure, raţiunea şi natura se despart, fiecare mergând pe alt drum. Raţiunea se va adânci în ea însăşi în Critica raţiunii practice, unde Kant afirmă explicit că actul moral al raţiunii se poate lipsi de natură, iar aceasta din urmă va căpăta o anumită libertate în Critica judecării, încetând să mai fie doar natura în genere, ci natură frumoasă şi vie. În a treia Critică gândirea va vedea că trebuie să se oprească nu numai în faţa infinitului naturii, ci şi în faţa frumuseţii şi vitalităţii ei, în faţa cărora stă neputincioasă. Atunci, constrângerea se transformă în contemplare, natura e lăsată să „ne vorbească în mod figurat prin formele ei frumoase“[2]. De la constrângerea naturii raţiunea a ajuns la lăsarea ei. Sub această coardă spirituală întinsă până la refuz, raţiunea stă să plesnească.[3]
Scrierile ştiinţifice ale lui Goethe, mai ales cele botanice, pleacă de la lăsarea naturii să fie aşa cum e ea. Drumul kantian descris mai sus introduce cadrul spiritual mai larg al gândirii goetheene.[4] Goethe vrea să lase planta să ne vorbească, neîncercând s-o fixeze prin nici o idee prealabilă, dar în acelaşi timp nu intenţionează să piardă subiectivitatea sub valul de forme năvălind din natură. De aceea creşterea plantei va culmina într-un act spiritual. Cu aceste idei putem intra în Metamorfoza plantelor.
b) Metamorfoza plantelor
La fel cum peste câmpiile pharsalice[5] mai pluteşte duhul vechiului război dintre Cezar şi Pompei, studiile botanice ale lui Goethe sunt străbătute de vechea luptă kantiană dintre constrângere şi lăsare, aşa cum arată începutul unui studiu despre configuraţiile naturilor organice:
„Atunci când omul, împins spre observaţie, începe o luptă cu natura, el simte mai întâi un impuls de nestăvilit de a supune lucrurile. Nu durează însă mult până când ele năvălesc asupra lui cu atâta putere, încât se simte nevoit să le recunoască forţa şi să le venereze acţiunea. Abia dumirit asupra acestei influenţe reciproce, omul devine conştient de un dublu infinit: în ce priveşte lucrurile de varietatea fiinţei şi a devenirii precum şi a raporturilor care se întrepătrund unele pe altele, în ce priveşte omul de posibilitatea unei configurări infinite în măsura în care el îşi configurează receptivitatea cât şi judecata în noi forme ale primirii şi reacţiunii “[6]
Acest scurt pasaj rezumă drumul descris mai sus: încercarea de a înţepeni natura în forme fixe este împiedicată de puzderia de forme, care copleşesc mintea contemplatoare. Spiritul trebuie să renunţe la orice formă de imobilitate şi să se înfigă în mişcarea creatoare a naturii. Cu alte cuvinte, dacă mintea opreşte mişcarea naturală în forme fixe (Gestalten), ea se va găsi în faţa prăpastiei iscate de diferenţa dintre idee şi obiect particular. Dar, dacă se lasă în voia creşterii configuratoare a naturii (Bildung), atunci va putea intui că ideea se arată ca esenţă cinetică a obiectului particular şi că, în cuvintele corului mistic, particularul este un simbol. Să ne lăsăm atunci, alături de Goethe, duşi de mişcarea descrisă de creşterea unei plante.
Vom întâlni din nou vechea polaritate lumină-întuneric: „partea de jos o constituie rădăcina, a cărei acţiune merge spre pământ şi aparţine umezelii şi întunericului, în vreme ce tulpina (…) tinde spre cer, spre lumină şi aer.“[7] Această polaritate este cadrul în care va avea loc mişcarea vegetală. Lumina şi întunericul se luptă pentru supremaţie până şi într-o sămânţă. Acest polemos domneşte peste întreaga viaţă a plantei, luând chipul contracţiei şi al expansiunii.
Sămânţa se deschide mai întâi în dicotiledoane, se contrage apoi în tulpină şi intră din nou în expansiune prin frunzele tulpinii. De-a lungul acestui proces, fluidele devin din ce în ce mai rafinate. Dacă observăm frunzele tulpinii, vedem că polaritatea contracţie-expansiune funcţionează la fiecare sub-nivel al dezvoltării plantei. Dacă desprinzi toate frunzele de pe tulpina unei flori numite „piciorul cocoşului“ vei obţine următoarea imagine[8]:
Imaginea ar putea fi foarte uşor confundată cu evoluţia unei singure frunze care intră în creştere şi descreştere. Schimbările sunt atât de line, încât pare că vezi nu o mulţime de frunze separate ci una singură aflată în mişcare. De fapt, este vorba despre un singur organ aflat în mişcare, metamorfozându-se în cupă, cea care ţine frunzele adunate în jurul aceluiaşi punct, nu împrăştiate, cum stau pe tulpină. Cupa este deci, rezultatul metamorfozei şi potenţării unui unic element.
Corola atinge un grad şi mai înalt de fiinţă, petalele fiind alcătuite din fluide purificate şi din culori vii. Materia petalelor este una din cele mai rafinate forme de materie din câte există. Abia polenul va reprezenta suprema purificare a materialului; praful de polen care închide în sine toată esenţa plantei, situându-se la un nivel intermediar între material şi spiritual.[9] Dar nu acest stadiu este punctul cel mai înalt, ci întreaga metamorfoză luată ca atare, Bildung-ul neîntrerupt.
Toate organele plantei sunt metamorfoze ale unei singure frunze care nu poate exista ca entitate de sine stătătoare, ci numai ca moment mişcător, ca impuls metamorfozant. Asta face ca nici unul dintre organe să nu fie, de fapt, independent, fiindcă fiecare trimite la metamorfoza din care provine şi la cea care urmează. O frunză singulară are în ea mişcarea care le generează pe toate celelalte. Sau, folosind un cuvânt care va cântări câ se poate de greu la sfârşitul poemului, fiecare organ conţine în sine o presimţire (Vorgefühl) a celorlalte în virtutea apartenenţei lor la un unic proces de Bildung. Elementele singulare se întrepătrund şi nu pot exista ca făpturi individuale decât pe temeiul tensiunii mişcării întregului. Aceasta este ceea ce Goethe numeşte funcţia simbolică a particularului, capacitatea de a ieşi din el însuşi şi de a da în vileag metamorfoza întregului în care e prins. Nici o plantă nu este o formă fixă (Gestalt), ci un proces configurator (Bildung).[10]
Creşterea configuratoare, aşa cum apare ea în imaginea de mai sus, e una polară: planta simbolică se extinde şi apoi se contrage, ca şi când ar respira. Orice plantă este pentru Goethe o luptă între contracţie şi expansiune, iar simbolicul poate fi intuit numai în desfăşurarea acestei lupte. Fără a urmări toate detaliile botanicii goetheene, trebuie spus doar atât: polaritatea din care e alcătuită sămânţa constrânge planta la expansiuni şi contracţii repetate care duc la rafinarea fluidelor care o străbat, întregul proces încheindu-se cu desprinderea polenului, substanţa complet purificată.
Urmărirea atentă a modului în care etapele (epocile) plantei cresc unele din altele te face să ai un aperçu[11] al plantei simbolice care se arată ca Bildung, nu ca Gestalt. Planta simbolică este legea care străbate activitatea ei şi o face să se purifice, ea este „ideală fără să fie abstractă, generativă, plastică, multidimensională şi nu poate fi dată decât unei intuiţii sincronice.“[12]
* (Fragment din cartea Clipă și timp, Editura Ideea europeană, 2020, pp.24-31)
[1] În Imm.Kant Opere, ed.cit. Numerotaţia romană se referă la paginaţia standard a Criticii raţiunii pure, folosită în toate ediţiile, inclusiv în ultima ediţie din limba română.
[2] Critica facultăţii de judecare, ed.cit, §42.
[3] Din această criză teribilă se va naşte de altfel romantismul şi încercarea sa de a depăşi raţionalul.
[4] Regăsim această tentativă de a lăsa fiinţa să fie de la Hegel (care în Fenomenologia spiritului lasă spiritul să treacă prin toate contradicţiile în care intră, nesiluindu-l niciodată să sară etapele) până la Gelassenheit din gândirea târzie a lui Heidegger.
[5] Locul în care începe acţiunea nopţii walpurgice clasice din Faust II.
[6] Bildung und umbildung organischer Naturen, în Goethes sämtliche Werke, Ed.cit, Vol 38, p.5
[7] Ibidem p.9
[8] Analizată de Ronald.H.Brady: The idea in nature. Reading Goethe’s organics în D.Seamon & A.Zajonc (ed) Goethe’s way of science, State Univ.of New York Press, 1998 p.94
[9] Ibidem p.63
[10] Cu aceasta am atins de fapt concluzia întregului capitol, ceea ce rămâne de arătat este că această funcţie simbolică e valabilă şi in cazul clipei temporale (vezi §3.6.3). Anticipând, putem spune că la finalul poemului vom afla că timpul nu este alcătuit din clipe fixe, ci e un proces configurator.
[11] Goethe folosea acest cuvânt francez pentru a denumi intuiţia unui proces de Bildung, de configurare.
[12] Frederick Amrine: The metamorphosis of the scientist în Goethe’s way of science ed.cit. p.39
INDICAȚII DE CITARE
Dragoș Grusea, „Metamorfoza plantelor. De la Kant la Goethe.” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
