Metamorfoza logicului în Faust I. La porţile sferelor înalte
Cu cât ceva este în mod mai deplin, cu atât tinde mai mult să modifice logicul. Aceasta pare a fi, după Heidegger, motivaţia profundă care a mânat mereu gânditorii germani să regândească logica. Şi poemul Faust face parte din această străduinţă, în el existând şi o metamorfoză a logicului. La fel ca Hegel, care vrea să arate modificările logicii în înaintarea spre „sferele înalte ale conceptului“, Goethe va observa transformările prin care trece Faust în drumul său spre „tărâmul regiunilor înalte“. Astfel de expresii nu mai spun nimic minţii de secol 21, încuiată într-un sicriu de pixeli. Dacă lui Hegel nu îi prea pasă de cititorii mutilaţi mental, Goethe te ajută să pătrunzi în acele regiuni ale logicului metamorfozat folosindu-se de un sentiment la îndemâna oricui: iubirea. Despre iubire şi raportul ei cu sferele înalte este vorba în prima parte a poveştii Margaretei din Faust.
Există trei niveluri posibile de lectură ale acestui episod. Citită în cheie strict estetică, povestea nu pare să pună mari probleme de interpretare, fiind scrisă într-un limbaj neîmpodobit şi posedând o structură cât se poate de clară. O lectură simbolică ne deschide însă sensurile mai adânci ale ei. Încă din secolul 19 unii comentatori şi-au dat seama că personajele îşi pierd treptat contururile individuale, căpătând dimensiuni simbolice. Întâlnirea dintre Faust şi Margareta ar fi de fapt întâlnirea dintre lumea nouă şi lumea veche, în urma căreia începe pulverizarea elementelor susţinătoare ale ordinii vechi : familia şi Biserica.
Intrat în mod fraudulos în camera Margaretei pentru a-i simţi mirosul şi a-i lăsa cutia cu bijuterii în dulap, Faust este izbit de stihia familiei. Este un lucru pe care îl simte orice om atunci când pătrunde în casele care emană statornicie. Atmosfera grea a camerei îl face să întrezărească straturile de viaţă acumulate de generaţii, cele care o susţin pe Margareta cu consistenţa lor nevăzută. „Primeşte-mă, fotoliu, care şi pe-naintaşi/În truda şi bucuria lor, i-ai ocrotit./De câte ori în jurul tronului acesta/Copiii nu s-au hârjonit…Să stau aici, să stau pierdut în reverii/În preajmă simt, copilă, duhul tău./Cum freamătă, al rânduielii şi-mplinirii/Cel ce te-ndrumă zi cu zi.“ (Trad. Lucian Blaga, Editura Humanitas 2017 v.2695-2704). Margareta poartă, în simplitatea ei, un „duh al rânduielii şi-mplinirii“ care o călăuzeşte. Aici avem de-a face cu a treia încercare a lui Faust de a zări infiriparea unui duh, după primele două eşecuri, atunci când atât spiritul macrocosmosului cât şi cel al pământului l-au respins. Aici el simte în sfârşit că vede în nevăzut şi intuieşte din nou zvonuri cereşti : „Căsuţa un imperiu ceresc devine!“(v.2708) Dar el este de mult sărit din condiţia acestui duh şi fără să ştie îi va grăbi pieirea.
Atunci când Margareta predă cutia cu bijuterii mamei sale, iar mama o dă mai departe preotului, intuim structura lumii vechi: elementul familiei e învăluit de familia transfigurată, Biserica. Prima fisură în această alcătuire fixă se va petrece atunci când Margareta nu-i va mai preda mamei cea de-a doua cutie cu bijuterii, iar din această mică deschizătură structura se va prăbuşi cu totul, mama murind de la licoarea dată de Faust, şi fratele Valentin fiind ucis. Biserica rămâne la locul ei în acest capitol, ea va fi distrusă la propriu în partea a II-a (în episodul Philemon şi Baucis) pentru a reveni apoi în mod straniu după moartea lui Faust. Lectura simbolică este cu siguranţă îndreptăţită, de vreme ce corul mistic de la sfârşitul poemului ne spune că tot ce-i trecător e simbol. Că structura personajelor se schimbă pregătind trecerea spre partea a doua unde totul se va petrece numai în orizont simbolic, este un fapt bine scos la lumină de exegeză.
Dar mai rămâne o posibilitate de lectură, puţin discutată, anume cea logică. Se întâmplă ceva cu logica în această poveste şi asta o putem vedea, ca întotdeauna la Goethe, pornind de la un vers-sămânţă care cade în momentul în care Faust era pătruns de duhul încăperii fetei : „În sărăcia-aceasta ce belşug.“(v.2693) Acest mic vers exprimă identitatea a două elemente contradictorii. Să îi urmăm pe Faust şi pe Margareta în plimbarea lor prin grădină şi să vedem dacă structura acestui vers ne indică transfigurări viitoare sau nu.
Cei doi îndrăgostiţi, atingându-şi mâinile în grădina vecinei Marta, se simt cuprinşi de o metamorfoză : „MARGARETA: Îmi ies din fire /FAUST : Nu te cutremura! Îngăduie privirii / Şi strângerii de mână să rostească / Ce e de nerostit / A unuia să fii şi-o voluptate / Să simţi, ce trebuie să dăinuiască / În veci! Sfârşitu-i desperare! / Nici un sfârşit! Nici un sfârşit!“(trad.modificată v.3187-3194)
Mai întâi observăm o mare schimbare în Faust însuşi. Întâlnirea cu infinitul pe care el a căutat-o ani de zile în cărţi a fost atinsă într-o clipă, printr-o simplă atingere de mână. Pomul vieţii are timpul lui accelerat care face ca fructele să crească deodată. Dar schimbarea din Faust e posibilă datorită unei mari modificări logice, mai exact apariţia contradicţiei împăcate.
Avem de-a face în această strofă mai întâi cu două elemente contradictorii, anume „rostit-nerostit“ şi împăcarea lor „să rostească ce e de nerostit“. Apoi opoziţia dintre vemelnicie şi vecie care este şi ea calmată, de vreme ce într-o voluptate dată simţi ceea „ce trebuie să dăinuiască în veci“, iar într-o clipă trecătoare simţi lipsa oricărui sfârşit. Prin urmare în această strofă se iveşte o nouă structură logică, una în care două elemente contradictorii se fecundează unul pe celălalt, ridicându-se la o nouă treaptă în care tensiunea iniţială e împăcată. Bineînţeles, unei astfel de interpretări i s-ar putea reproşa că vede în Goethe ce el nu a gândit. Dar dacă ne uităm mai departe, observăm că aceasta este structura logică în care intră poemul din acest moment şi din care nu va mai ieşi. Următoarele momente au toate aceeaşi configuraţie:
Margareta va fi strivită de contradicţia dintre spiritul bun şi cel rău, care o sfâşie până la demenţă, contradicţie pe care Goethe o scoate la lumină chiar în momentul morţii ei : „MEFISTOFEL: E osândită / GLAS DE SUS: E mântuită.“(v.4611-4612). De fapt, ea e mântuită pentru că e osândită, cele două stări contradictorii împăcându-se în ultimul moment al vieţii. În primul act din partea a doua banul de hârtie este o simplă hârtie, un nimic, care prin semnătura regelui devine totul, putând redeveni nimic într-o criză economică. Bancnota este deci şi ea o contradicţie împăcată. Mumele pot da totul pentru că sălăşluiesc în nimic, iar versul sămânţă pe care l-am pomenit mai sus înfloreşte în versul : „Nimicul tău îmi va da totul“ (v.6256). Dacă sărim la ultima strofă a poemului, rostită de corul mistic, găsim aceeaşi logică metamorfozată : „Tot ce e trecător / e numai simbol“ (v.12104-12105). De la începutul părţii a II-a ştim că trecătorul e simbolul netrecătorului, astfel încât contradicţia trecător-netrecător e împăcată în simbol. „De ne-atinsul / Aici prinde chip / De nespusul, deplinul / zbândă-i aici.“ (trad.modificată v.12106-12110). În ultima sferă aşadar, nerostitul ajunge să fie rostit, iar infinitul devine finit, o structură identică cu cea simţită de Faust deja în grădină (Las deoparte ultimele două versuri în care e vorba despre altceva). Vedem deci că această mică strofă din grădină, pregătită de versul din cameră, conţine o metamorfoză a logicului care dă structura întregii părţi secunde a poemului. Este vorba despre modul în care logicul se preface la intrarea în regiunile înalte. Cu cât înaintezi spre sferele superioare cu atât contradicţia ia locul identităţii spre a se desluşi pe ea însăşi într-o unitate împăcată. În cuvintele lui Hegel, identicul abstract devine dialectic şi apoi speculativ. Oricine poate vedea că Faust II este o succesiune de momente speculative de tip hegelian.
Asemănările dintre logicile celor doi gânditori sunt frapante. Îţi poţi pune întrebări savante cu privire la felul în care s-au influenţat unul pe altul, dar ele nu-şi au rostul: cum ar putea să descrie lucruri diferite doi oameni care au străbătut aceleaşi sfere?
La final rămâne o întrebare: de ce nu se termină poemul în grădină? Nu se poate încheia nimic acolo pentru că iubirea îi duce pe cei doi numai la porţile sferelor înalte, nu mai sus. Ei întrezăresc o logică la care nu au încă acces, totul rămânând la nivelul simţirii, aşa cum ne spune Faust „Să simţi ce trebuie în veci să dăinuiască“(v.3192). Este şi motivul pentru care oamenii au vorbit atât de mult despre iubire, de când lumea şi pământul. Dar ea te păcăleşte, te face să simţi un loc care-ţi rămâne de fapt încuiat. Pentru a pătrunde în regiunile înalte trebuie să treci prin ceva mult mai dur, să preferi actul moral care te ucide, actului imoral care te eliberează, ca Margareta, sau să te pierzi încercând să faci ceva măreţ cât omenirea însăşi, ca Faust.
INDICAȚII DE CITARE
Dragoș Grusea, „Metamorfoza logicului în Faust I. La porţile sferelor înalte” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 