Lumina volumetrică la Eminescu și Lucretius
Există anumite segmente de realitate care par a descifra sensul totalității. Orice om cu simțurile încă viguroase ar fi de acord că peisajul unui vârf de munte atins de nori conține mai mult adevăr decât imaginea unei câmpii arse de soare. Heidegger vorbea la un moment dat despre distanța (Abstand) dintre lună și crengile copacilor, din care emană stranietatea faptului că lumea este. Adevărul transmis de plimbarea lunii printre crengile copacilor ar fi anihilat de îndată ce am încerca să măsurăm distanța sau să înțelegem științific ceea ce vedem. Căci distanța (Abstand) pe care Heidegger o are în vedere presupune o spațialitate mai originară decât cea măsurabilă, anume un loc apt de a primi în sine faptul de a fi. Dar nu trebuie să mergem neapărat în pădure pentru a întâlni astfel de realități umplute de duhul Întregului. Putem coborî în întunericul beciului pentru a privi lumina tăiată într-o formă geometrică perfectă de micul geam al pivniței. În nici o altă situație nu putem avea în fața ochilor un atât de clar exemplu al ordonării luminii în forma unui corp solid. Dintr-o dată, gândul că „totul e lumină” dobândește tăria unei intuiții.
1. Lucretius și începutul văzut ca lumină volumetrică
Unul din gânditorii antici care s-au folosit de această imagine pentru a desluși esența corpurilor a fost Lucretius. Dar nu atât caracterul volumetric al luminii i-a atras atenția poetului roman, cât firele de praf care se joacă în interiorul razei. Corpul luminiscent străbătut de mișcarea neregulată a firelor de praf devine pentru poetul latin o analogie a structurii atomice din interiorul corpurilor solide:
„Astfel o bună icoană, o pildă a celor spuse,
Des se-ntâlnește și ochilor se-nfățișează statornic.
Uită-te când, răsfirate, revarsă-ale soarelui raze
Vie lumină oriunde în întunecimile casei
Cum corpușoare (minuta corpora) puzderii s-amestecă-n feluri și chipuri,
Joacă în însăși lumina lucioaselor snopuri de raze,
Cum, războindu-se veșnic, în învălmășite companii
Dau la năvale și lupte, și fără o clipă de tihnă,
În despărțiri și uniri necurmat sunt de zbucium cuprinse
Poți să pricepi din aceasta în ce fel în vidul cel mare
Sunt elementele prime (primordia rerum) într-una puternic mișcate.”[1] (De rerum Natura II, versuri 114-124).
Nu este o întâmplare că poemul lucretian începe cu invocarea Afroditei, cea născută din ἀφρός, adică din micile particule care alcătuiesc spuma mării.[2] Zeița ca forță creatoare (genetrix) este cea care aduce lucrurile „în lumină de soare” (I, 5) sau, mai exact „în lumina vieții” (in lumina vitae) (II, 227). Spuma generatoare se modifică pe sine devenind din ce în ce mai complexă, până când lumina vieții aduce la iveală totalitatea naturii.
Trebuie spus că Lucretius nu folosește nicăieri termenul de „atom”, elementele de bază ale existenței fiind numite primordii (primordia), semințe ale lucrurilor (semina rerum), corpuri zămislitoare (genitalia corpora) sau corpuri prime (corpora prima). De altfel, aceste primordii nu sunt indivizibile, cum nici atomii epicureeni nu sunt elemente absolut ultime. Atomiștii resping nu numai divizibilitatea la infinit, care ar duce la consecința absurdă că un corp finit e alcătuit din elemente infinite, dar și soliditatea absolut indivizibilă. Lucretius introduce entități absolut prime numite minimae naturae (I, 599) care par a funcționa în cadrul corpurilor primordiale precum polii unui magnet, fiind în esență părți lipsite de o existență independentă.[3] Dar polii nu sunt atașați unei materii, ei trebuie gândiți ca o unitate indisolubilă lipsită de masă. Este ca și când tensiunea dintre poli ar fi cea care ar genera masa (așa cum se întâmplă de altfel în Dinamica lui Kant).
Deși au părți, primordiile rămân simple și indestructibile. Absența masei face ca semințele să depășească viteza luminii:
„Mult mai grăbite se duc decât chiar și lumina de soare
Căci în aceleași răstimpuri străbat uriașe întinderi,
Că depășesc și-ale soarelui raze pe cer risipite.” (II, v.163-166)[4]
Pe lângă viteza luminii, pe care Aristotel o caracterizase deja ca fiind finită, Lucretius adaugă viteza aproape instantanee a primordiilor, care se apropie de repeziciunea gândului. Semințele primordiale nu sunt la origine în lumină pentru simplul motiv că viteza lor e hiperluminică. Dar mișcarea originară în linie dreaptă e curmată la un moment dat de abaterea (declinatio, clinamen, vezi II v.216-263) unei primordii, care, întretăindu-se cu traiectoria celorlalte semințe, face cu putință concentrarea acestora în corpuri mai complexe. Această abatere e cea care aduce încetinirea necesară pentru ca primordiile să devină luminoase.
Întorcându-ne la imaginea de la care am plecat – este ca și când firele de praf s-ar mișca în linii drepte paralele cu viteză hiperluminică într-un întuneric perfect și abia încetinirea adusă de întrepătrunderea lor ar da naștere razei de lumină în interiorul căreia pot intra în combinații.
2. Eminescu – sfârșitul văzut ca lumină volumetrică
Cosmogonia eminesciană din Scrisoarea I stă și ea sub auspiciile Afroditei, căci începutul absolut e gândit tot prin recurs la imaginea spumei (ἀφρός):
„Dar deodat-un punct se mișcă… cel întâi și singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii.”
Universul își are originea într-un element punctiform, iar preocuparea intensă și constantă a lui Eminescu pentru teoria atomică ne permite să presupunem că întreaga cosmologie din acest poem e așezată sub cupola ipotezei atomiste[5]. În alte locuri pare că, dimpotrivă, începutul e un câmp care-și concentrează treptat energia într-un atom de densitate infinită:
„Cine-a pus aste semințe, ce-arunc ramure de raze,
Într-a chaosului câmpuri, printre veacuri numeroase,
Ramuri ce purced cu toate dintr-o inimă de om?
A pus gânduri uriașe într-o țeastă de furnică,
O voință-atât de mare-ntr-o putere-atât de mică,
Grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom.”
(Memento mori)[6]
În orice caz, începutul pare a fi definit de relația dinamică dintre „surele văi de haos” și semințele punctiform-luminiscente, la fel cum în poemul lucretian totul pornește de la dubla natură a existenței (duplex natura duarum dissimilis rerum): vidul și primordiile. Apoi, ca și pentru poetul roman, finitudinea vitezei luminii este o evidență de netăgăduit pentru Eminescu, precum și existența unei viteze ce transcende lumina, spațiul și timpul:
„Căci la un punct albastru privirea-i ațintită:
L-a chaosului margini un astru blând ușor;
Cale de mii de zile el cade-ntr-o clipită,
Sboară ca gândul care l-aruncă în viitor”
(Povestea magului călător în stele)
De asemenea, Hyperion nu ar fi putut ajunge la originea însăși a luminii (vedea, ca-n ziua cea dentâi/ Cum izvorau lumine) dacă nu ar fi atins o viteză hiperluminică, cea a unui „gând purtat de dor”.[7] Trebuie să înțelegem de aici că Eminescu a fost un atomist lucretian? Nicidecum. Viteza gândului nu aparține atomilor, așa cum se întâmplă la Lucretius, iar începutul absolut e văzut de poetul român ca un fel de gravitație preatomică, adică „un adânc asemene/ uitării celei oarbe”. De asemenea, dacă poemul lucretian stă pe de-antregul sub cupola principiului conservării energiei, Scrisoarea I e o „traducere poetică a celei de-a doua legi a termodinamicii”[8].
Dincolo de aceste detalii, întreaga cosmologie eminesciană e străbătută de o organicitate care-l așază mai degrabă în vecinătatea Timaios-ulului platonician sau a cosmologiei lui Schelling din Sufletul lumii. Și totuși, universul eminescian trece prin episodul său pesimist-atomic, la fel cum Eneida lui Vergilius sare de la lumea mecanic-atomistă a cărții a doua, unde strigătele de disperare ale troienilor sunt doar vibrații ale aerului care circulă în univers: „strigătul izbește stelele de aur” (ferit aurea sidera clamor), la atmosfera organic-platoniciană din cartea a șasea. Cosmologiile poetice comunică un adevăr pus în sistem de filosofi precum Schelling sau Whitehead: universul își schimbă structura legică de-a lungul evoluției sale.
Scrisoarea I poetizează destinul unui univers care nu s-ar ridica la o treaptă legică superioară, un univers așadar în care nu și-ar face apariția arheii și nemarginile lor. Eminescu descrie soarta ultimă a cosmosului în câteva versuri care au în centrul lor lumina volumetrică[9]:
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i și-nainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă…
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al neființei universul cel himeric.
Destinul universului se aseamănă așadar razei care aruncă lumină asupta firelor jucăușe, adică vieților omenești, dar care inevitabil se va stinge lăsând totul pradă beznei eterne. În raport cu infinitul temporal al întunericului, viața întreagă a universului se apropie de zero, devenind o clipă suspendată.
3. Concluzie
Atât Eminescu, cât și Lucretiu se folosesc de imaginea luminii volumetrice în cosmologiile lor poetice. Poetul latin vede în această reprezentare un model al corpului alcătuit din atomi, dar și al întregului care devine luminos prin încetinirea vitezei primordiilor. Eminescu introduce lumina volumetrică pentru a da chip sfârșitului universului văzut ca o rază ce aduce la viață o mulțime de „fire viorie”. Cu alte cuvinte, Lucretius pune accentul pe lumină, în vreme ce pe Eminescu îl interesează întunericul. Dar acest stadiu e doar provizoriu. Poetul român imaginează o atât de mare domnie a întunericului tocmai pentru a regăsi mai apoi izvorul unei lumini mai înalte.
[1] Poemul naturii, Editura Minerva, București, 1981, traducere de D.Murărașu.
[2] Pentru o analiză a modului în care spuma aforditeeană funcționează ca paradigmă a filosofiei lucretiene a naturii v.Thomnas Nail, Lucretius I: An Ontology of Motion [Lucretius I: o ontologie a mișcării], Edinburgh University Press, 2018. O interpretare sistematică, dar în mare parte fantezistă și străbătută de greșeli filologice majore.
[3] Un studiu exepțional dedicat divizibilității atomilor la filosofii antici este cel al lui Jürgen Mau, Zum Problem des Infinitesimalen bei den antiken Atomisten [Despre problema infinitezimalei la atomiștii antici], Akademie-Verlag, Berlin, 1954, cap.5.
[4] Poemul Naturii, Editura Minerva, București, 1981, traducere de D.Murărașu
[5] Aurelia Rusu a cercetat relația dintre interesele științifice ale lui Eminescu și construcțiile sale poetice în cartea Eminescu.Ipoteza atomilor, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2013.
[6] Vezi Aurelia Rusu, op.cit, p.140 ff pentru o interpretare a acestui pasaj în contextul mai larg al ideilor științifice și filosofice ale lui Eminescu.
[7] Pentru o analiză filosofică detaliată a acestei formule poetice vezi Gheorghiță Geană, „Hyperion, între suflet şi spirit”, în Caietele de la Putna, V. 3, 2010, p. 152-162
[8] Luigi Bambulea despre „Eminescu și Einstein” în emisiunea Lumina Cunoștinței de la Radio Trinitas, 16:50ff: https://soundcloud.com/radio-trinitas/lumina-cunostintei-eminescu-si-einstein-1-luigi-bambulea
[9] Aurelia Rusu compară această imagine cu versurile lucretiene în Eminescu. Ipoteza atomilor, ed.cit, pp.83-85
INDICAȚII DE CITARE
Dragoș Grusea, „Lumina volumetrică la Eminescu și Lucretius” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 