Judecățile abcronice și sacralizarea timpului
Ideile privitoare la temporalitate pot fi reduse la trei judecăţi[1]:
a) Acum e acum: timpul mefistofelic
Am văzut că Faust, Aşa grăit-a Zarathustra şi Critica raţiunii pure pornesc de la un timp care nu face altceva decât să dispară constant. La Goethe el lua forma spiritului care întotdeauna neagă; pentru Nietzsche el e principala trăsătură a ultimului om care clipeşte mereu (blinzelt), iar în kantianism a fost vorba despre proprietatea esenţială a timpului de a fi unu unu-după-altul (nacheinander). Această temporalitate a alcătuită din acum-uri izolate care neagă tot ce le înconjoară, punţile cu trecutul şi viitorul fiind tăiate. Clipa mefistofelică neagă totul, inclusiv pe sine, pentru a face loc altei clipe negatoare, şi tot aşa la infinit, alcătuind astfel un veşnic rostogol de momente-plastron. Judecata care sintetizează acest tip de timp e una tautologică: Acum e acum. Într-un astfel de timp, prezentul nu poate fi decât ceea ce este, fiind incapabil să includă în sine o diferenţă prin care să se deschidă spre celelalte dimensiuni ale timpului.
b) Acum e atunci: timpul faustic
Timpul mefistofelic e depăşit atunci când apariţia spiritului face ca clipele să nu mai fie simple puncte fixe (Gestalten), ci momente ale unui proces configurator de Bildung. Atunci, clipa prezentă trebuie să păstreze în sine trecutul şi să se lege de viitor printr-o regulă. În termenii lui Goethe, momentele încep să se presimtă unele pe altele, la fel cum o fac organele unei plante aflate în creştere. Din desfiinţător, timpul devine înfiinţător al unei ordini care sfidează trecerea. Timpul unei plante care creşte producând ordine, al unei vieţi supuse unui ideal, al unei comunităţi istorice sau temporalitatea sporitoare a unei mari opere, sunt toate exemple ale unei asemenea metamorfoze temporale.
La Kant acest fenomen a luat chipul triplei sinteze care leagă prezentul de trecut şi de viitor formând o întindere temporală a priori din care provine timpul empiric în forma trecut-prezent-viitor. Timpul se metamorfozează atunci când capătă forma unei judecăţi, aşa cum am putut vedea când am discutat tabelul temporal al categoriilor. În spatele acestei întoarceri a prezentului spre trecut şi spre viitor în vederea obţinerii unei ordini stă judecata abcronică Acum e atunci.
Această judecată are mai multe niveluri. În primul rând, ea exprimă mişcarea de răsucire la care timpul e supus de către spirit, prin care acesta se întoarce spre ceea ce nu mai este pentru a se regăsi pe sine. Acum e atunci se referă în primă instanţă la întoarcerea spiritului spre trecut prin sinteza reproducerii, care face ca clipa prezentă să includă ceea ce a fost. În al doilea rând, atunci poate trimite către viitor, aşa cum o face în judecata „dacă vii, atunci am să vin şi eu“, ceea ce înseamnă că judecata Acum e atunci e una abcronică. Prin ea, timpul prezent e înnodat cu a fost şi cu va fi. În al treilea rând, judecata produce întemeierea întregului timp într-un atunci netemporal sub forma aprioricului. Acum e atunci e o primă formă a judecăţii mai generale timpul e a priori, prin care întregul timp e înrădăcinat într-o anterioritate de tip transcendental, într-un trecut ca formă a întregului timp.
Spre deosebire de prima judecată, aici întâlnim o desfacere originară în prezent. Acum-ul trebuie să se rupă în două şi să fie simultan un acum prins în trecerea timpului dar şi un atunci. Orice moment al unui astfel de timp conţine o desfacere de acest fel, pe care am numit-o Ur-Teil temporal. Acest „Ur-teil“ face cu putinţă categorialitatea, pentru că prin el spiritul întemeiază timpul într-un cadru a priori.
c) Acum e totdeauna: timpul eternei reîntoarceri şi clipa sublimă
Primul act semnificativ al lui Zarathustra a fost ceea ce el a numit „mântuirea trecutului“, adică tot o formă a judecăţii abcronice Acum e atunci. Numai că totul e făcut în vederea anulării posibiltăţii ca acest atunci să devină un a priori care să tragă timpul spre el. Am întâlnit aceeaşi mişcare în a treia Critică a lui Kant, unde am putut vedea cum frumosul demefistofelizează timpul, făcând astfel inutilă încercarea de a-l stabiliza printr-un trecut aprioric. Eliberat de gravitaţia care trage spre trecut, timpul în întregul său poate fi comprimat în clipa prezentă. Ideea eternei reîntoarceri a aceluiaşi face cu putinţă concentrarea infinitului temporal în clipa spirituală în care se ciocnesc cele două veşnicii ale trecutului şi viitorului, la fel cum prezentul mitic despre care vorbeşte Eliade aduce în sine tot timpul care s-a scurs şi se va scurge vreodată. Judecata abcronică prin care întregul timp e întemeiat într-un prezent transcendental (unul care dă o anumită formă timpului curgător, la fel cum prezentul mitic e cel care dă sensul timpului profan) este Acum e totdeauna. Şi aici se ascunde o desfacere originară a prezentului într-o clipă supusă trecerii în seria trecut – prezent – viitor şi într-una transcendentală, sau arhetipală, care cuprinde în sine tot ce a fost, este şi va fi. Cu alte cuvinte a fost, este, va fi sunt toate întemeiate într-un este mai adânc, pe care-l putem numi prezent transcendental, mitic sau liturgic, fiind vorba mereu despre transfigurarea timpului prin judecata Acum e totdeauna.
Am obţinut astfel un tabel al judecăţilor abcronice, care poate fi generat în mod pur prin epuizarea variaţiilor lui acum în raportul său cu spiritul.
Acum e acum
Acum e atunci
Acum e totdeauna
Ca orice judecăţi pure, şi cele abcronice trebuie să aibă o semnificaţie categorială.
§18 Tabelul categorial al mişcării abcronice
Prima judecată exprimă temeiul oricărei categorialităţi, care trebuie să nască prin metamorfozarea judecăţii Acum e Acum. A doua judecată reprezintă esenţa categorialităţii kantiene din Critica raţiunii pure. Fiecare formă temporală a celor 12 categorii kantiene poate fi dedusă din judecata Acum e atunci. Să luăm primele două categorii din primele trei titluri[2]:
Unitate (Timp omogen): Judecata Acum e atunci introduce o omogenitate a timpului de la „acum“ (prezent) spre „atunci“ (trecut şi viitor) şi generează astfel categoria unităţii.[3]
Pluralitate (Timp întrerupt): Judecata Acum e atunci introduce o întrerupere a timpului dinspre „acum“ spre „atunci“, ducând astfel la categoria pluralităţii.
Realitate (Timp plin): Judecata Acum e atunci umple timpul altminteri gol exprimat în judecata „Acum e Acum“ şi face ca timpul să nu dispară cu fiecare moment, căpatând astfel realitate
Negaţie (Timp vid): E exprimat de judecata Acum e Acum şi în principiu nu aparţine judecăţii Acum e Atunci.
Substanţă-accident (Timp persistent): Judecata Acum e atunci produce o persistenţă a timpului de la „acum“ spre „atunci“, făcând cu putinţă categoria substanţei şi accidentului
Cauzalitate (Timp al succesiunii): Judecata Acum e atunci aduce timpul în succesiunea de la „atunci“ la „acum“, deschizând spaţiul categorial al cauzalităţii.
Tabelul temporal al categoriilor e întemeiat în desfacerea originară exprimată de judecata abcronică Acum e atunci. Dacă atunci e luat în sensul anteriorităţii apriorice, atunci judecata exprimă şi faptul toate formele temporale ale tabelului sunt apriori, adică aparţin unui trecut transcendental. Categoriile kantiene preced experienţa, ceea ce înseamnă că forma lor e dată de un trecut posibilizator. Punctul central aici este că judecata abcronică Acum e atunci nu întemeiază o categorie anume, ci un tip de categorialitate, izvorâtă din trecutul transcendental. Toate categoriile kantiene sunt a priori, iar aprioricitatea e deschisă de judecata Acum e atunci.
Există însă un purgatoriu categorial pe care Nietzsche îl numeşte „mântuirea trecutului“, iar la Kant ia forma contemplaţiei estetice. În aceste situaţii timpul e smuls din legătura categorială pe care o are cu trecutul şi e pregătit în vederea obţinerii unei alte forme transcendentale prin judecata Acum e totdeauna. Această judecată trebuie să funcţioneze ca temei pentru un alt tip de categorialitate, întemeiată în prezentul transcendental. Timpul pe care îl conturează această judecată e un timp al totalităţii. Clipa prezentă trebuie să includă în sine totalitatea timpului. Dar am întâlnit deja în §11.2 timpul categorial al totalizării, care corespundea categoriei totalităţii. Prin urmare totalitatea e categoria care face trecerea de la categorialitatea trecutului transcendental la cea a prezentului transcendental; un prezent al totalităţii nu mai poate fi tras înapoi de un a priori. Pentru a înţelege mişcarea mai adâncă din sistemul kantian de la categorialitatea a priori la clipa infinită a sublimului trebuie să postulăm o năzuinţă spre totalitate.
Judecăţile abcronice ne duc spre o rearanjare a tabelului kantian:
a) Judecata Acum e Acum:
Unitate
Negaţie
Accident&Substanţă
Posibilitate&Imposibilitate
Clipa timpului mefistofelic e o Unitate absolută[4] care Neagă tot ceea ce are în jur şi pe sine, e un Accident fără substanţă şi e o pură Posibilitate fiind o perpetuă dispariţie care o face de fapt Imposibilă ca atare.[5]
b) Judecata Acum e atunci[6]
Pluralitate
Realitate
Cauzalitate şi dependenţă
Existenţă& Nonexistenţă
Clipa timpului faustic, generată de judecata „Acum e atunci“, include o Pluralitate de momente (Acum şi Atunci), ea are Realitate, nefiind o simplă dispariţie ci element al unei deveniri ordonate, e Dependentă de clipa precedentă şi cea succedentă[7] şi e Cauzată în fiinţa ei de acestea; de asemenea ea include în sine o Existenţă, fiindcă iese din sine (ek) penru a se întinde spre trecut şi viitor, dar şi o Nonexistenţă pentru că poartă în ea ceea ce nu mai e şi ceea ce nu e încă.
c) Judecata Acum e totdeauna:
Totalitate
Limitaţie
Comunitate
Necesitate&Contingenţă.
Prezentul eternei reîntoarceri (al actului arhetipal, al fiorului sublim) e o Totalitate a timpului, fiindcă absoarbe în sine tot timpul infinit. Dar acest infinit e adunat într-o singură clipă şi capătă astfel o Limitaţie. Clipa infinită e o Comunitate a întregului timp şi are caracterul unei Necesităţi care supune Contingenţa.[8]
Vedem astfel că cele trei judecăţi abcronice introduc o mişcare în tabelul kantian care ne obligă să-l ordonăm într-un mod care permite integrarea fenomenelor aparent acategoriale care apar în clipa mitică sau în fiorului sublim. Corelarea fiecărei categorii cu categoria corespondentă din celelate titluri categoriale conturează trecerea de la o judecată abcronică la cealaltă[9]. Acest tabel rezumă mersul întregii cărţi, dar şi devenirea categorială a subiectivităţii care, într-un moment mitic sau un fior sacru, simte că intră în alt timp.
| Judecata: Acum e acum | Judecata: Acum e atunci | Judecata: Acum e totdeauna |
| Timp mefistofelic | Timp faustic | Timpul prezentului infinit[10] |
| Unitate Negaţie Accident – Substanţă Posibilitate – Imposibilitate | Pluralitate Realitate Dependenţă – Cauzalitate Existenţă – Nonexistenţă | Totalitate Limitaţie Comunitate Necesitate – Contingenţă |
Acest tabel ne pune în faţă o mişcare abcronică în care spiritul se deplasează modificând temporalitatea. Astfel, am ajuns nu numai la o unificare categorială a întregului sistem kantian (Timpul mefistofelic stă pentru sensibilitatea ca formă a intuiţiei, timpul faustic pentru timpul categorial din prima Critică, iar timpul prezentului infinit pentru clipa sublimă din a treia Critică), ci şi la o schiţă a mişcării abcronice de depăşire a categorialităţii a priori. În ultimul pas al prezentului transcendental, născut de judecata Acum e totdeauna, tot timpul e comprimat într-o singură clipă, care nu mai poate fi trasă înapoi de gravitaţia unui trecut a priori spre un atunci întemeietor. Ultima etapă categorială simbolizează concentrarea întregii fiinţe într-un prezent transcendental[11] şi face cu putinţă un nou tabel al categoriilor întemeiate în forma posibilizatoare a prezentului, nu în cea a trecutului a priori. Cu alte cuvinte, mişcarea acestui tabel face ca esenţa categorialităţii să înceteze a mai fi anterioritatea.
Aparenta istovire a gândirii categoriale ţine, de fapt, de epuizarea posibilităţilor categorialităţii trecutului transcendental. Acest tip de categorialitate are în sine însă, aşa cum ne-au arătat Nietzsche şi Kant, tendinţa de a se depăşi spre o nouă formă, dată de un prezent transcendental. Cu alte cuvinte, gândirea categorială nu şi-a pus destul la îndoială fundamentul ei temporal, rezumat de judecata abcronică Acum e atunci. Această judecată conţine o mişcare dialectică spre judecata Acum e totdeauna, care luminează spaţiul logic al unei noi categorialităţi. Astfel că ultima etapă categorială din tabelul de mai sus trebuie să devină prima serie a noului tabel al categoriilor prezentului transcendental. Noua categorialitate izvorâtă din judecata abcronică Acum e totdeauna va putea să arate că subiectivitatea şi cosmosul nu pot fi complete fără integrarea actelor de tip totalizator care aparţin sacrului. Aceste fenomene au fost izolate într-un inefabil care zace ineficient aruncat la marginea lumii. Atât cei care caută sacrul, cât şi cei care vor să îl distrugă, gândesc cu aceleaşi categorii, sintetizate în opoziţia raţional-iraţional. Sacrul a dispărut din lume fiindcă omul a gândit, de la Kant încoace, prin categoriile trecutului transcendental, în vreme ce orice coborâre a unui nou Zeu se desfăşoară prin categoriile prezentului abcronic[12]. La fel cum calea spre tabelul intermediar obţinut aici a început cu Faust-ul lui Goethe, cea spre noul tabel al categoriilor prezentului abcronic ar trebui să pornească de la Hölderlin.
Dar acesta e un alt drum. Cel urmat aici s-a încheiat.
[1] Textul de față este un fragment din cartea Clipă și timp, Editura Ideea europeană, 2020, pp.321-331
[2] A treia fiind, firește, obținută prin sinteza primelor două
[3] Această unitate trebuie diferențiată de cea a unităților izolate și disparente ale timpului exprimat prin judecata Acum e acum. Unitatea de aici e una omogenă, care integrează pluralitatea.
[4] “căci ca fiind cuprinsă într-o singură clipă, fiecare reprezentare nu poate fi decât unitate absolută“ (Critica rațiunii pure, A99) în Opere, trad. cit.
[5] Diavolul îţi spune că e posibilă, dar tu vezi că e imposibilă. Am clarificat această situaţie.
[6] Atunci e luat aici în sensul clipei precedente, nu cel de a priori.
[7] Aşa cum e timpul amiezii dependent de cel al dimineții și de cel al înserării.
[8] Această judecată și categoriile corespondente deschid domeniul sacrului. Atât repetarea actului arhetipal cât și eterna reîntoarcere, ambele fiind expresii ale acestei judecăți, tind spre chemarea unui Zeu.
[9] Am făcut o singură modificare: am pus Negația înaintea Realității din motive lesne de înțeles în contextul teoriei dezvoltate până aici.
[10] Unde intră timpul eternei reîntoarceri, timpul sacru al repetiției actului arhetipal, clipa sublimă.
[11] Fenomen pe care îl putem întâlni, așa cum am arătat, în momentul repetii actului arhetipal din teoria lui Eliade sau în eterna reîntoarcere nietzscheeană.
[12] Ne aducem aminte că Zarathustra a putut chema un nou Zeu afirmând eternitatea prezentului prin eterna reîntoarcere.
INDICAȚII DE CITARE
Dragoș Grusea, „Judecățile abcronice și sacralizarea timpului” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 