Judecata extatică: x din x
Nu este o întâmplare că toate marile construcții ontologice ajung la fenomenul unității ce se diferențiază în sine. Heraclit și al său ἓν διαφερόμενον, „lumina din lumină” a Crezului, conceptul hegelian ca autodiferențiere, „eu sunt eu” al lui Fichte sau „temporalitatea temporalizează” din Sein und Zeit (§65), pentru a lua numai câteva exemple, manifestă aceeași structură logică: ele descriu o unitate ce se diferențiază de sine rămânând în sine. Referindu-se la judecata „vremea vremuiește”, Constantin Noica se întreabă: „Ce înseamnă a vremui? E vremea. Dar ce e vremea? Vremuire. Nu e tautologie, și totuși predicatul este subiectul. La fel se va putea spune: ființa este, ființa ființează.”[1] O non-tautologie în care predicatul e subiectul, iată o formulă logică din care poate fi dedusă structura germinativă a realității. Formal vorbind, o astfel de judecată poate fi exprimată ca „x este x” sau, mai exact, „x din x”. O asemenea judecată trebuie mai întâi obținută din acel loc în care filosofia a atins cel mai înalt grad de exactitate: sistemul filosofiei transcendentale. Teza pe care vreau să o conturez aici este aceea că deducția transcendentală din Critica rațiunii pure și implicit tabelul kantian al judecăților au drept fundament o astfel de judecată extatică, a ieșirii primare din sine.
Așa cum arată numeroase cercetări, Kant pare să fi obținut tabelul complet al tuturor judecăților posibile pornind de la posibilitățile de variație la care pot fi supuse subiectul, copula și predicatul într-o anumită judecată. Astfel, dacă spun Masa este roșie, pot adresa subiectului întrebarea „câte?”, iar răspunsul va fi „una”, „unele” sau „toate” – astfel fiind obținute judecățile cantității. Copula poate la rândul ei să varieze binar: masa este/nu este roșie – astfel se obțin categoriile calității etc. Fără a intra în detalii, e suficient să spunem că toate categoriile converg spre un punct ultim numit unitatea transcendentală a apercepției.
Deducția transcendentală arată că tabelul celor douăsprezece judecăți e posibil tocmai pentru că subiectivitatea transcendentală poate fi simultan subiect și obiect, ceea ce înseamnă că structura ei nu poate fi redată decât printr-o judecată extatică în care subiectul și predicatul sunt identice, dar nu coincid. În §24 al primei Critici, filosoful german reduce esența categorialității la sinteza figurativă, văzută ca o „acțiune a intelectului asupra sensibilității și prima lui aplicare.”[2] Mai exact, subiectul activ, adică intelectul, acționează asupra subiectului pasiv, adică asupra structurilor pure de spațiu (purul unul-lângă-altul) și timp (purul unul-după-altul). Aici nu avem încă de-a face cu introducerea categoriei cantității în purul fapt de-a fi unul-după-altul (dar reine Nacheinander), care va transforma simpla trecere a timpului în succesiune, ci cu aplicarea categorialității în genere la spațio-temporalitatea în genere. Ambele sunt forme a priori ale aceleiași subiectivități transcendentale, ceea ce îl face pe Kant să reformuleze întrebarea în felul următor: „cum pot deci spune: eu, ca inteligență și subiect gânditor, mă cunosc pe mine însumi ca obiect gândit; această problemă nu prezintă nici mai multă nici mai puțină dificultate decât este accea de a ști cum îmi pot fi mie însumi în genere un obiect.”[3] Așa cum va arăta §26, această ieșire din sine spre sine a gândirii este ceea ce întemeiază unitatea spațiu-timpului și prin aceasta forma naturii.
Fichte a preluat această autodiferențire internă a subiectivității transcendetale și a formalizat-o în judecata sintetică a priori Eu sunt Eu, în care subiectul nu este identic cu predicatul. Primul „eu” are caracter absolut, fiind lipsit de limite, pe când al doilea este limitat de calitatea de a fi un predicat. Cum judecata exprimă mai degrabă „căderea” eului finit din eul infinit, am putea-o reconfigura în forma Eu din Eu. Fichte arată foarte clar că tot tabelul kantian al judecăților poate fi redus la această judecată. Atunci când spun că Masa este roșie, Eul trebuie să se întindă de la „masă” spre „roșie” pentru a le pune pe ambele în sine prin „este”. Ele nu ar putea face parte dintr-o judecată unitară dacă eul transcendental nu ar putea ieși din sine rămânând el însuși. „Eu sunt eu” respectiv „eu din eu” stau la baza filosofiei transcendentale. Această judecată stă la baza fiecăreia dintre cele douăsprezece categorii din tabelul kantian. Fără capacitatea eului de a se despărți de sine pentru a se reunifica nici o judecată nu ar fi posibilă. Finalul Tratatului de ontologie al lui Constantin Noica descrie tocmai o astfel de formă ontologică: „Se poate concepe o a treia instanță a ființei, dincolo de elementul deveninței care se distribuie în elemente; dar una de aceeași ființă cu devenința…La orice treaptă și instanță a ei, ființa trebuie să se distribuie, căci este Unul diferind întru sine. Dar privilegiul ei, la instanța supremă, ar fi de-a nu avea decât o singură distribuire care să nu difere de sine”.[4] Este limpede că Noica se referă aici la configurații autogeneratoare, precum cea descrisă de judecata „vremea vremuiește”.
La baza ontologiei există așadar o structură care poate fi oglindită într-o judecată extatică de forma „x din x”. Forma categorială a Criticii rațiunii pure e alcătuită pe modelul judecății categorice. Este așadar de la sine înțeles că judecata extatică cere o altă deducție a categoriilor.
[1] Constantin Noica, Devenirea întru ființă, Ed.Humanitas, 1998, pp.85-86.
[2] Immanuel Kant, Critica rațiiunii pure trad Nicolae Bagdasar și Elena Moisuc în Opere, Academia Română, FNSA, 2017, p.166 (B156)
[3] Ibidem pp.168-169 (B 156)
[4] Devenirea întru ființă, ed.cit p.379, cap. 38
INDICAȚII DE CITARE
Dragoș Grusea, „Judecata extatică: x din x” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 