Iluzia transcendentală ca proiecție a rațiunii
Începutul Criticii rațiunii pure a fost comparat cu Simfonia destinului a lui Beethoven. Încă din prima propoziție Kant ne dă de înțeles că rațiunea e așezată pe drumul unui labirint fără ieșire: „rațiunea omeneasă are acest destin particular, într-una dintre speciile cunoașterii ei, că e copleșită de întrebări pe care nu le poate evita, deoarece ele îi sunt impuse de natura rațiunii însăși, la care însă ea nu poate răspunde, fiindcă depășesc întreaga capacitate a rațiunii omenești.”[1] Destinul rațiunii este de a fi constrânsă de propria natură să pună întrebări care-i depășesc puterile și de a nu se putea simți completă în lipsa unor răspunsuri definitive. Gândind într-un spirit mai degrabă protoromantic decât iluminist, Kant așază în miezul rațiunii un impuls (Drang) îndreptat spre transcendent. Un om este cu adevărat irațional atunci când încetează să-și mai pună marile întrebări referitoare la începutul lumii, nemurirea sufletului și existența lui Dumnezeu.
Încercarea de a cunoaște cele trei mari entități care constituie destinul final al rațiunii umane: suflet, totalitatea universului, Dumnezeu, va fi în mod necesar inconsistentă logic ducând la paralogisme, antinomii sau la un ideal lipsit de realitate. Cu alte cuvinte, rațiunea se prăbușește sub presiunea propriilor întrebări văzându-se împotmolită în raționamente false sau contradictorii. Obiectele vizate de aceste întrebări sunt numite de Kant iluzii naturale și inevitabile ale rațiunii omenești. Fiindcă „necesitatea subiectivă a unei anumite legături a conceptelor noastre, în favoarea intelectului, este considerată o necesitatea obiectivă a determinării lucrurilor în sine”[2] obiectele rațiunii pure sunt numite și iluzii transcendentale. Ele dau naștere unei dialectici „care este inseparabil legată de rațiunea omenească și care, chiar după ce i-am descoperit himera, nu încetează totuși de a o momi.”[3] Impulsul spre transcendent se organizează într-o ordine logică, Kant deducând cele trei iluzii transcendentale din trei tipuri de silogisme, care țintesc un necondiționat al sintezei categorice într-un subiect, un necondiționat al sintezei ipotetice a membrilor unei serii și un necondiționat al sintezei disjunctive a părților într-un sistem.[4] Făcând abstracție de toate detaliile, putem spune că geneza celor trei mari iluzii transcendentale poate fi explicată pornind de la structura logică a rațiunii.
Cititorii naivi sau nerăbdători ai Criticii cred că rațiunea se poate opri aici. Acum știm că finalitatea impulsului spre transcendent e o iluzie și am putea, până la urmă, uita de cele trei mari întrebări. De ce să nu revenim la experiența noastră, acum că speranța unui acces la transcendent pare a fi definitiv spulberată? În fond, de ce să ne pierdem vremea cu iluziile transcendentului și ale infinitului în loc de a ne întoarce spre viața de aici și acum, a mea sau a societății, singurele reale. Așa au gândit materialiștii și existențialiștii tuturor vremurilor, uitând de câțiva factori esențiali. Primul este caracterul absolut și ineliminabil al poruncii transcendente a rațiunii.[5] În a treia Critică, porunca se va întoarce sub forma unei voci a rațiunii care cere totalitatea într-o singură intuiție, iar în a doua Critică subiectivitatea transcendentală va ajunge la miezul ei numenal analizând imperativul categoric. Anularea poruncii transcendente înseamnă anularea de sine a rațiunii, aruncarea ei în afara propriului destin.
Dar mai există un motiv. În lipsa celor trei mari obiecte transcendente, însăși experiența ar fi imposibilă. În anexa la Dialectica transcendentală, intitulată Despre folosirea regulativă a Ideilor rațiunii pure, Kant modifică limbajul folosit până atunci, numind Ideile transcendente nu iluzii, ci proiecții ale rațiunii sau „puncte imaginare”. Deși Ideile rațiunii nu pot fi cunoscute direct „ele au o excelentă folosire regulativă și indispensabil necesară, anume de a îndrepta intelectul spre un anumit scop, în vederea căruia liniile de direcție ale tuturor regulilor lui converg într-un punct care, deși nu este desigur decît o Idee (focus imaginarius) adică un punct din care conceptele intelectului nu pornesc în realitate, fiindcă este plasat cu totul în afara granițelor experienței posibile, el servește totuși pentru a le procura cea mai mare unitate împreună cu cea mai mare extindere.”[6] Kant începe prin a descrie felul în care metodologia științifică se folosește de asemenea puncte imaginare pentru a organiza cercetarea. Fără o „folosire ipotetică a rațiunii” știința nu ar putea organiza experimentele într-o unitate sistematică. La final, Kant ajunge la o deducție a celor trei mari ipoteze ale rațiunii în lipsa cărora intelectul însuși nu ar putea funcționa: omogenitate, afinitate și continuitate. Acestea sunt presupozițiile în lipsa cărora intelectul nu ar putea constitui experiența. Însă ele nu pot fi integrate experienței decît dacă sunt obiectualizate sub chipul celor trei Idei transendente: suflet, unitatea universului, Dumnezeu. Cele trei „obiecte în Idee”[7] funcționează ca temeiuri absolut prime ale experienței. Fără punctul imaginar de convergență numit „suflet” nu am putea privi facultățile subiectivității noastre ca o unitate. Fără unitatea proiectată a universului ca totalitate nu am putea avea experiența lumii, iar în lipsa Ideii de Dumnezeu nu am putea gândi completitudinea nici unui domeniu. Lucrurile se inversează așadar la finalul Dialecticii transendentale. Dacă la început părea că Ideile au fost reduse la iluzii, a căror conștientizare le-ar putea face dispensabile, finalul Dialeticii arată că cele mai elementare presupoziții ale faptului de a exista în lume presupun proiectarea celor trei mari Idei transcendente, numite acum „proiecții” sau „scheme”. Cea mai importantă Idee este Idealul rațiunii pure, adică Dumnezeu, ea fiind „inseparabil legată de esența rațiunii noastre.”[8] Chiar și percepția unui măr presupune ca eu să-l așez într-o totalitate a experienței, una pe care nu aș putea s-o presupun în lipsa Idealului rațiunii pure.
Cea mai mare iluzie se dovedește a fi credința că umanitatea poate exista fără a-și pune marile întrebări înscrise în destinul însuși al rațiunii.
[1] Immanuel Kant, „Critica rațiunii pure” în Opere, Academia Română, FNSA, MNLR, București, 2017, ed.îngrijită de Ilie Pârvu, traducere Nicolae Bagdasar și Elena Moisuc
[2] Ibidem, B353, p.337
[3] Ibidem, B354, p.337
[4] Ibidem, B379, p.354
[5] Ibidem, B354, p.336
[6] Ibidem, B673, p.602
[7] Ibidem B698, p.620
[8]Ibidem,B723, p.637
INDICAȚII DE CITARE
Dragoș Grusea, „Iluzia transcendentală ca proiecție a rațiunii” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
