Existența ca lumină în „Pe culmile disperării”
Pe măsură ce înaintezi spre Șanta, satul fantomatic în care tânărul Cioran a scris Pe culmile disperării, forța gravitațională a luminii pare să crească gradual până la punctul în care copacii, frunzele, și casele devin toate fragmentele unei unice substanțe luminiscente. Lumina domină atât de puternic satul încât îți dai seama că Cioran nu-și putea încheia lucrarea decât cu ideea dizolvării existenței într-o „lumină totală”[1].
În ciuda impresiei de explozie lirică necontrolată pe care poate să ne-o dea prima lectură, cartea lui Cioran e structurată de o opoziție care acționează încă din prima pagină, cea între voința de formă și „infinitatea internă”. Cioran contrastează punerea într-o formă expresivă a conținutului interior cu „abandonarea în fluiditatea noastră interioară”, pe care am trăi-o „cu o intensitate infinit bogată”[2]. Trăirea acestei infinități lăuntrice face ca toate elementele vieții interioare să intre într-o „convergență ideală” care trimite spre o stare-limită aflată „dincolo de forme”[3]. Însă la marginile existenței, unde toate se contopesc într-un singur elan, afirmarea totală a vieții dincolo de orice configurație finită implică negarea absolută a ei. Cu cât te apropii de sursele vieții, cu atât viața începe să ne nege pe ea însăși, de aici disperarea celui ce izbutește să se apropie de origini: „existența care își actualizează în trăire rădăcinile ei cu o conștiință încordată nu poate decât să se nege pe ea însăși.”[4] Fiecare trăire devine „un salt în neant”, iar lumina specifică vieții începe să fie consumată de întunericul propriei origini. Aici se află pentru Cioran izvorul principiilor metafizice ale luminii și întunericului așa cum apar ele în trăirea religioasă, nicidecum în observarea succesiunii zilelor și nopților. Extazul pricinuit de trăirea-limită a marginilor existenței este unul în care lumina și întunericul se întrepătrund într-un haos de dinaintea tuturor formelor: „Culmea extazului o atingi în senzația finală, în care pare că mori din cauza luminii și a întunericului. Este infinit ciudat că în viziunea extatică dispar toate obiectele înconjurătoare, toate formele curente prin care lumea se individuează”[5]. Alternanța dezlănțuită dintre lumina originară și tenebrele originii face imposibil orice contur stabil și deci orice formă finită. Această încolăcire reciprocă a strălucirii cu bezna, care ne amintește de Nietzsche și de copacul care „cu cât se înalță spre înălțime și lumină, cu atât se înfige și mai puternic în pământ, în jos, în întuneric și-n adânc – în rău”[6] este de fapt o manifestare a infinitului. Capitolul Cultul infinitului îndeplinește funcția unui „nucleu teoretic” al cărții în care putem regăsi chiar și ceea ce am putea numi (cum grano salis) teorema aflată la baza întregii contrucții cioraniene din Pe culmile disperării:
„Există în complexitatea uluitoare a infinitului, ca un element constitutiv, negația categorică a formei, a planului închis și determinat. Infinitul, fiind progresivitate absolută, este fatal ca să anuleze tot ceea ce are o consistență finită și o cristalizare formală.”[7]
Am putea să spunem că întreaga succesiune de idei pe care filosoful român o desfășoară de-a lungul primului său volum reprezintă o variație a disjuncției exclusive formă sau infinit. Este și motivul pentru care Cioran respinge categoric ideea romantică a absolutului în formă, mai exact „încercarea de a obiectiva în forme limitate un infinit”[8]. Încercarea de a interpreta fiecare capitol în parte ca o treaptă în evoluția relației de autoexcludere dintre formă și infinit nu poate fi cristalizată decât într-o cercetare mai amplă. Putem sări însă spre punctul final al acestui proces, acolo unde nu numai că forma este complet înghițită în vârtejul infinitului, dar dinamica din interiorul nelimitatului însuși suferă o transformare radicală. Există un sentiment care ne proiectează dincolo de ceea ce părea a fi limita ultimă și tragică a existenței: iubirea. Așa cum arată Horia Pătrașcu, Cioran introduce trei forme ale iubirii, care își au punctul culminant în „iubirea disperată de oameni”[9] care va transforma culmile disperării în culmi ale beatitudinii, o sintagmă care, spune același autor, dezvăluie finalul fericit al drumului disperării.[10]
Deja în capitolul Banalitate și transfigurare, Cioran descrie cum prăbușirea în limitele propriei ființe are drept efect o „expansiune centripetă în care centrul ființei se deplasează într-un joc indefinit în neantul subiectiv.”[11] La finalul cărții, aceeași expansiune centripetă devine una a ființei, nu a neantului, a luminii și nu a întunericului. Iubirea de oameni schimbă raportul dintre lumină și întuneric. Tenebrele nu mai consumă lumina, ci sunt subordonate de către aceasta, dezvăluind strălucirea spre care Cioran trimitea atunci când se întreba „și întunericul însuși nu arde el în mine?”[12] Faptul că există o lumină latentă în întuneric îl face pe tânărul Cioran să viseze la o victorie finală asupra beznei care străjuiește rădăcinile existenței. Încă din capitolul Presentimentul nebuniei întrezărim posibilitatea unei depășiri a limitei nocturne a ființei: „întreaga lume să plutească în acest vis de lumină, în această încântare de transparență și imaterialitate. Să nu mai existe obstacol și materie, formă și imagini. Și într-un asemenea cadru să mor de lumină.”[13] Iubirea de oameni e cea care actualizează această topire potențială în lumină. Cioran imaginează o „mecanică” în care forța centrifugă a razelor de lumină ce pornesc din miezul ființei tale sunt respinse de oameni și se întorc spre tine transformând sursa luminii într-o forță centripetă infinită prin care ființa ta devine lumină totală: „Iar atunci când iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreț sau indiferență, când toți oamenii te-ar abandona și când singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alții, ca să-i lumineze sau să le facă întunerecul mai misterios, se vor răsfrânge și se vor reîntoarce în tine, pentru ca, în clipa ultimei părăsiri, strălucirile lor să te facă numai lumină și văpăile lor numai căldură.”[14] Astfel, blestemul ontologic de la început, anume imposibilitatea de a coborî la rădăcinile vieții fără ca ființa să fie consumată de neant sau lumina de întuneric, este complet anulat de lumina infinită ce iese și se întoarce în tine. La final ajungi la „accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile și limitele beatitudinei, dematerializat de raze și purificat de seninătăți.”[15] Dialectica luminii și întunericului este compelt anulată, iar infinitul devine lumină absolută.
Urma acestei lumini totale se mai poate vedea și astăzi la Șanta.
[1] Emil Cioran, Pe culmile disperării în Opere, Volumul I, Academia Română, Fundația națională pentru Știință și Artă, Muzeul Național al Literaturii Române, ed.îngrijită de Marin Diaconu, p.172
[2] Emil Cioran, op.cit, p.5
[3] Ibidem, p.6
[4] Ibidem, p.12
[5] Ibidem, p.107 (subl.mea)
[6] Friedrich Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, Editura Humanitas, București, 2014, traducere și studiu introductiv, Ștefan Augustin Doinaș, p.91
[7] Emil Cioran, op.cit, p.134
[8] Ibidem, p.157
[9] Horia Vicențiu Pătrașcu, Terapia prin Cioran. Forța gândirii negative, Editura Trei, București, 2014, pp.86-93
[10] Ibidem, p.89
[11] Emil Cioran, op.cit, p.142
[12] Ibidem, p.75
[13] Ibidem, p.26
[14] Ibidem, p.172 (subl.mea)
[15] Ibidem, p.172
INDICAȚII DE CITARE
Dragoș Grusea, „Existența ca lumină în „Pe culmile disperării”” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 