Eterna reîntoarcere a Aceluiaşi
Hotărât să lupte împotriva piticului, Zarathustra îl amenință, spunându-i că-i va oferi un gând pe care nu-l va putea duce. Piticul îi sare de pe umăr şi se chirceşte pe o piatră. Simţindu-se în sfârşit uşurat, profetul – supraom dă o primă formulare a gândului venit din adâncuri: „Priveşte acest arc de poartă, piticule! i-am zis din nou. El are două feţe. Vezi, două drumuri se-ntâlnesc aici, pe care nimeni nu s-a dus până la capăt. Această lungă cale îndărăt ţine o veşnicie. Şi-această lungă cale înainte – este o altă veşnicie. Ele se contrazic, aceste drumuri, ba chiar se-nfruntă cap în cap – şi-aici, sub acest arc de poartă, se-ntâlnesc. Numele lui e scris acolo sus; priveşte: <<clipă>>“ (III.2).
Avem de-a face aici cu o idee care ne aduce la prima vedere fie într-o stare de neînţelegere, fie în iluzia unei înţelegeri facile. Există însă câteva elemente care ne sugerează cum decurge această idee din evoluţia spirituală de până aici. Ne aducem aminte din §7.5 că imaginea arcului de poartă a mai fost folosită de Zarathustra pentru a înfăţişa ceea ce el numea taina vieţii: anume că esenţa vieţii stă în înfruntarea născătoare de frumuseţe[1], iar în §7.6 am văzut că viaţa e în străfundurile ei o contrazicere belicoasă[2]. Obţinem astfel o primă sugestie de interpretare: Zarathustra vrea să ne spună că timpul e viaţă, că ambele au aceeaşi structură, fiind stăpânite de aceeaşi taină. Piticul înţelege această transfigurare a timpului altcumva: „Oricare dreaptă minte, a murmurat piticul cu dispreţ. Oricare adevăr e curb, iar timpul însuşi e un cerc.“ (III.2) Zarathustra se arată profund deranjat de interpretarea – şablon a pocitaniei. Eterna reîntoarcere nu poate fi un timp care se mişcă în cerc. Heidegger e printre primii comentatori care au explicat de ce viziunea piticului e respinsă: ea nu ţine seamă de înfruntarea din sânul timpului, de faptul că clipa e o ciocnire cap în cap a trecutului şi viitorului.[3]
Din perspectiva interpretării pe care am avansat-o, am spune că piticul nu recunoaşte viaţa din timp, interpretându-l ca o simplă mişcare uniform-circulară. Imaginea timpului ca cerc omite ciocnirea dintre trecut şi viitor în clipă, sugerată şi de cuvântul folosit în titlul capitolului: Ge-sicht alcătuit din prefixul ge, care formează participiul trecut, şi Sicht, viziune, care trimite spre viitor.[4] Clipa se naşte deci din înfruntarea trecutului şi a viitorului. Aşa cum arată Heidegger, atât trecutul cât şi viitorul vin spre noi şi intră în conflictul din care se plămădeşte timpul spiritual al clipei în care toate cele trei dimensiuni temporale se întrepătrund. Clipa e astfel, prinsă între două veşnicii, strivire temporală care pregăteşte apariţia eternei reîntoarceri: „Oare n-a trebuit ca tot ce-a fost în stare să curgă-n mersul lucrurilor să se fi scurs cândva pe calea-aceasta? Oare n-a trebuit ca tot ce-a fost în stare să se-ntâmple în mersul lucrurilor să se fi întâmplat, să se fi împlinit, să fi trecut?“ (III.2)
Această versiune a eternei reîntoarceri se bazează pe o viziune cosmologică: dacă timpul e infinit, iar spaţiul şi energia sunt finite, atunci toate posibilităţile trebuie să fi fost deja realizate. Dacă materia şi cantitatea de energie sunt finite, iar timpul e infinit înseamnă că toate combinaţiile posibile ale materiei trebuie să se fi epuizat, iar tot ce se petrece este numai o repetiţie. Viitorul a fost deja şi se află de fapt în spate, iar trecutul va fi din nou şi vine dinainte. Această viziune îl face pe Zarathustra să se simtă supus unui mers irepresibil al întregului: „Şi nu sunt oare toate lucrurile atât de strâns înlănţuite, încât această clipă trage după sine toate lucrurile viitoare? Şi pe ea însăşi aşadar?“ (III.2).
Să luăm un exemplu simplu ca să înţelegem această primă versiune a eternei reîntoarceri: să spunem că lumea e alcătuită din 3 atomi: A B C, iar timpul e infinit. Materia va intra în toate combinaţiile posibile până la un moment dat: {a,a,a} {a,a,b} {a,a,c} {a,b,a} {a,b,b} {a,b,c} {a,c,a} {a,c,b} {a,c,c} {b,a,a} {b,a,b} {b,a,c} {b,b,a} {b,b,b} {b,b,c} {b,c,a} {b,c,b} {b,c,c} {c,a,a} {c,a,b} {c,a,c} {c,b,a} {c,b,b} {c,b,c} {c,c,a} {c,c,b} {c,c,c}. Să spunem că această serie corespunde trecutului, seriei care a fost, timpului n-1 de dinaintea reîntoarcerii. În momentul n al prezentului, atomii se vor întoarce la început şi vor relua seria {a,a,a} {a,a,b} {a,a,c} {a,b,a} {a,b,b} {a,b,c} {a,c,a} {a,c,b} {a,c,c} {b,a,a} {b,a,b} {b,a,c} {b,b,a} {b,b,b} {b,b,c} {b,c,a} {b,c,b} {b,c,c} {c,a,a} {c,a,b} {c,a,c} {c,b,a} {c,b,b} {c,b,c} {c,c,a} {c,c,b} {c,c,c}. La finalul acestui ciclu, atomii o vor lua de la capăt în seria temporală n+1 corespondentă viitorului: {a,a,a} {a,a,b} {a,a,c} {a,b,a} {a,b,b} {a,b,c} {a,c,a} {a,c,b} {a,c,c} {b,a,a} {b,a,b} {b,a,c} {b,b,a} {b,b,b} {b,b,c} {b,c,a} {b,c,b} {b,c,c} {c,a,a} {c,a,b} {c,a,c} {c,b,a} {c,b,b} {c,b,c} {c,c,a} {c,c,b} {c,c,c}.
Dacă lucrurile se reîntorc etern, atunci ceea ce va fi a fost, ceea ca a fost va fi, ceea ce este a fost şi va fi: „Căci tot ce e în stare să curgă-n mersul lucrurilor – şi pe această lungă cale ce merge înainte – trebuie s-o parcurgă încă o dată!“ (III.2). Aceasta e aşa numita versiune cosmologică a eternei reîntoarceri, bazată pe ideea unui număr finit de atomi, care ocupă un spaţiu finit şi un timp infinit. E adevărat că Nietzsche a fost cât se poate de interesat de cosmologia din vremea sa, a vrut la un moment dat chiar să studieze ştiinţele naturii, iar gândul eternei reîntoarceri i-a încolţit pentru prima dată în timp ce încerca să înţeleagă principiul conservării energiei. Dar o astfel de viziune cosmologică nu joacă aici decât rolul de cârjă ajutătoare, care va fi aruncată de îndată ce lucrurile vor deveni mai clare. Versiunea descrisă mai sus nu poate fi cea definitivă din două mari motive: mai întâi, ea nu poate fi legată de conceptul de timp obţinut la sfârşitul celei de-a doua părţi, nefiind clar care e rolul voinţei într-o astfel de viziune fizicalistă. Apoi, în lipsa voinţei, nu există nici un factor care să facă dimensiunile temporale să se ciocnească unele de altele. Cu alte cuvinte, dacă am rămâne la această variantă a gândului reîntoarcerii, numai alcătuirile atomilor se reîntorc, nu şi timpul, care ar rămâne liniar. Ar fi vorba despre o devenire circulară a atomilor într-un timp liniar.[5] Trebuie să vedem aici numai o metaforă pentru înlănţuirea în care sunt prinse lucrurile atunci când voinţa se întinde peste timp. Aşa cum arată Heidegger, în centrul eternei reîntoarceri trebuie să stea omul: „Clipa o definim ca fiind acel timp în care viitorul şi trecutul se ciocnesc cap în cap şi în care acestea, prin hotărâre, sunt stăpânite şi împletite de omul însuşi prin faptul că omul stă în locul acestei ciocniri, ba chiar este această ciocnire. Temporalitatea timpului eternităţii, care trebuie să fie gândită în eterna reîntoarcere a aceluiaşi, este temporalitatea în care stă, înainte de toate, omul..“[6] Următorul episod descrie această necesitate ca dimensiunile timpului să fie aduse laolaltă în om.
După ce a dus la capăt expunerea teoretică a ideii sale, Zarathustra se simte cuprins de teamă în faţa gândurilor sale. Dintr-o dată (plötzlich), el aude un câine urlând în apropiere. Ştim că acest urlet de câine îi aducea aminte lui Nietzsche mereu de moartea tatălui său: „Oare am mai auzit cândva un câine urlând aşa? Şi gândul meu se întoarse îndărăt în timp. Da! Când eram copil, în cea mai fragedă copilărie a mea..“ (III.2) Din melancolia care-l trage spre trecut, Zarathustra revine în prezent şi vede că tot cadrul din jurul său se schimbase: arcul de poartă, piticul dispăruseră. Un câine care ţipa după ajutor îl aduce pe Zarathustra în faţa unui păstor tânăr care se zbătea cu un şarpe atârnându-i în gură. În timp ce dormea, şarpele îi intrase în gură şi-l muşcase. Îndemnat de Zarathustra, păstorul muşcă şarpele salvându-se şi transfigurându-se.
În această scurtă poveste, trecerile bruşte din prezent spre trecut şi înapoi, servesc la ilustrarea faptului că esenţa eternei reîntoarceri e ciocnirea timpului cu el însuşi în spiritul omului[7], fenomen în slujba căruia trebuie pusă versiunea cosmologică a inelului reîntoarcerii. Dacă ne întoarcem la enumerarea de mai sus şi luăm clipa prezentă a combinaţiei {a,a,a} din seria n, putem vedea că ea îşi are trecutul în faţă, fiindcă viitorul e identic cu trecutul. Astfel, clipa prezentă în spiritul omului e o ciocnire a două veşnicii: ea trage după sine întreg trecutul, dar şi tot viitorul, care la rândul lui a fost deja. Toate dimensiunile temporale se ciocnesc în clipa spirituală:
a) Fiecare clipă e o ciocnire cu trecutul pentru că ea a fost deja.
b) Fiecare clipă e o ciocnire cu viitorul fiindcă ea este deja viitorul.
c) Fiecare clipă e o ciocnire cu ea însăşi fiindcă ea a fost deja şi va fi.
Ultimul punct c) ne oferă mişcarea abcronică de transfigurare a timpului natural (trecut – prezent –viitor) în timp al spiritului. Prezentul se distinge de el însuşi pentru a putea intra în sine: clipa „trage după sine toate lucrurile viitoare. Şi pe ea însăşi, aşadar..“ (III.2). Pentru a folosi un concept introdus mai sus, în clipă are loc o distingere originară, un Ur-Teil, prin care prezentul empiric se desface pentru a-şi aduce la lumină esenţa ca prezent transcendental. Ce înseamnă asta mai exact? Gândul eternei reîntoarceri poate fi văzut succesiv ca ciclu de veşnice reveniri; dar el e totodată eternă reîntoarcere a Aceluiaşi. Repetarea nesfârşită {1 1 1 1 1 1…. ∞} e de fapt, identică cu 1. Atunci când ştii că tot ce e în momentul prezent se va reîntoarce de nesfârşite ori, poţi vedea statornicia Aceluiaşi; cu alte cuvinte, simţi deja prezentă veşnicia, de vreme ce întreaga infinitudine e înlănţuită în clipa prezentă. De exemplu, dacă ştiu că acest copac din faţa mea a mai existat de o infinitate de ori şi va exista încă o infinitate, nu trebuie să parcurg toată nesfârşirea temporală pentru a-i vedea veşnicia. Cu alte cuvinte, gândul eternei reîntoarceri a aceluiaşi face ca infinitudinea succesivă să devină simultană. În acest copac prezent văd simultan toate apariţiile şi dispariţiile sale infinite, ştiind că el trebuie să se reîntoarcă.
Unii comentatori văd aici apariţia unui nunc stans, dar nu trebuie să uităm că acest Acelaşi are un interior dinamic, în care timpul se izbeşte de el însuşi: în clipa prezentă trebuie să vezi şi trecutul care e Acelaşi cu prezentul şi viitorul care e tot Acelaşi cu prezentul. Din ciocnirea lor ia naştere o clipă abcronică faţă de care întregul timp care trece în ordinea trecut – prezent –viitor e numai o deviere. Această clipă intrată în sine înfăţisează comprimarea infinitudinii temporale într-un singur punct, ea e clipa trecerii sufletului individual în sufletul lumii. Voinţa a reuşit să se întindă peste întregul timp pentru că, voind eterna reîntoarcere, a voit totul. Mai exact, în momentul în care voinţa mea afirmă eterna reîntoarcere, ea se întinde peste tot ce există, strângând tot infinitul timpului în acea unică clipă care vrea o eternitate a reîntoarcerii. Clipa voieşte eternitatea în forma ei dinamică (ca reîntoarcere) care se stabilizează într-o stare statică (e a Aceluiaşi). Fuga eternităţii e stabilizată în clipa prezentă prin capacitatea de a vedea infinitudinea prezentă în ceea ce se va reîntoarce veşnic.
Momentele pe care le-am distins până acum au fost aşadar:
a) Ciclicitatea cosmologică în care atomii revin ciclic, dar curgerea timpului rămâne liniară
b) Unificarea gândului eternei reîntoarceri într-un suflet care gândeşte şi care trebuie astfel să privească propriul prezent ciocnindu-se cu sine ca venind din viitor şi din trecut. Cu alte cuvinte, este-le trebuie văzut simultan ca un a fost şi va fi pentru că, voind eterna reîntoarcere, sufletul ştie deja că prezentul este deja şi în viitor şi în trecut. Sufletul individului se extinde peste întregul timp.
c) Prin unificarea în sine a lui este, a fost şi va fi, spiritul prinde într-o singură clipă eternitatea. Veşnicia devine statică atunci când spiritul vede că eterna reîntoarcere e a aceluiaşi.
d) În toată această serie prezentul a trebuit să se rupă în două: pe de o parte, prezentul prins în devenirea timpului infinit în ordinea trecut – prezent –viitor, pe de altă parte, prezentul care înghite infinitudinea într-o clipă.
[1] “că luptele şi inegalitatea stăpânesc chiar şi-n împărăţia frumuseţii şi în bătăliile pentru putere şi preponderenţă: aceasta ne învaţă el aici prin cea mai limpede parabolă. Cum bolţi şi arcuri se sfărâmă-aici dumnezeieşte în luptă liberă: cum se înfruntă lumini şi umbre unele pe altele, dumnezeiesc străduitoarele.“ (II.7)
[2] “Silită sunt să fiu dar luptă şi devenire, şi scop şi contrazicere a scopului…“(II.12)
[3] M.Heidegger: Despre eterna reîntoarcere, ed.cit p.141
[4] Vezi Gustav Naumann, op.cit, p.254
[5] Este concluzia la care ajung Burnham şi Jenigshausen, op.cit, p.126
[6] Martin Heidegger: Despre eterna reîntoarcere a aceluiaşi, ed.cit p.141
[7] Aşa le interpretează R.Gooding Williams, Zarathustra’s Dionysian Modernism, ed.cit.
(Fragment din cartea Clipă și timp, Editura Ideea europeană, 2020, pp.226-233)
INDICAȚII DE CITARE
Dragoș Grusea, „Eterna reîntoarcere a Aceluiaşi” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
