Dorul conștiinței
Ajuns în inima deducției transcendentale a Criticii rațiunii pure, adică în zona de constituire a formei naturii, Kant reformulează la un nivel mai fundamental întrebarea aflată la începutul filosofiei transcendentale. Astfel, filosoful german nu se mai întreabă „cum sunt posibile judecățile sintetice a priori?, ci regândește întrebarea dându-i o formă care ne deschide poarta spre centrul filosofiei transcendentale: „cum pot deci spune: eu, ca inteligență și subiect gânditor, mă cunosc pe mine însumi ca obiect gândit… această problemă nu prezintă nici mai multă, nici mai puțină dificultate decât este aceea de a ști cum îmi pot fi mie însumi un obiect.”[1] Cu alte cuvinte cum pot eu ca cel care gândește să fiu în același timp și cel ce este gândit. Cum este posibilă coincidența gândirii cu gânditul? Fichte va aduna această problemă într-o judecată tautologică pe care el o consideră punctul culminant al filosofiei: Eu sunt Eu.
Doar forma este aici tautologică, fiindcă între eul ca subiect și eul ca predicat există o diferență esențială, fără de care conștiința de sine nu ar fi posibilă. Actul conștiinței de a se lua pe sine ca obiect are din punct de vedere formal structura tautologică A=A, dar în fapt este o judecată sintetică, deoarece predicatul extinde sfera subiectului. Simplul concept al „eului” nu conține în sine în mod analitic obiectualitatea, așa cum credea Leibniz. Extinderea simpului „eu” la judecata Eu sunt Eu introduce opoziția eului în raport cu el însuși prin actul subiectului de a se lua pe sine ca obiect. Eu sunt Eu este așadar prima judecată sintetică a priori fiindcă deși predicatul aparține în mod necesar subiectului, el nu e conținut în mod analitic de el. În cuvintele lui Schelling: „prin teza Eu=Eu, teza A=A se transformă într-o teză sintetică, iar noi am găsit punctul în care cunoașterea identică izvorăște nemijlocit din cea sintetică, iar cunoașterea sintetică din cea identică. Dar în acest punct apare și principiul întregii cunoașteri. Deci principiul întregii cunoașteri trebuie să fie exprimat în teza eu=eu pentru că tocmai această teză este singura care poate fi deopotrivă identică și sintetică.”[2] Fundamentul cunoașterii și al ființei este constituit așadar de o tautologie sintetică, una în care subiectul și predicatul sunt diferite, în ciuda identității formale. Căci Eul ca subiect e altceva decât Eul ca obiect, deși e vorba de același Eu.
Dar aici apare o problemă: ce eram eu înainte să mă iau pe mine ca obiect? Ce era conștiința înainte de a fi conștiință de sine? Nu putea fi un eu, fiindcă atunci când spun și gândesc eu, deja m-am transformat în obiect al propriei gândiri. Orice conștientizare de sine se află deja în interiorul disocierii originare între „eu” ca subiect și „eu” ca obiect. Dar eul ca obiect este un non-eu, ceea ce duce la judecata Eu sunt x, cea care face posibilă reprezentarea în genere.
Judecata Eu sunt deschide deja către obiectualitate fiindcă eul luându-se pe sine ca obiect face posibil șirul infinit al tuturor obiectelor posibile: „propoziția Eu sunt este o propoziție infinită pentru că este o propoziție care nu are un predicat real, dar care tocmai de aceea reprezintă condiția unei infinități de predicate posibile.”[3] Eul deschide domeniul posibilului infinit cu prețul pierderii originii. El simte că nici un obiect nu îi poate deschide calea spre izvorul său. Prin însuși actul constituirii, eul cade într-o lume ce-i este străină. Eul ca activitate absolută, ca timp pur, se lovește de obiecte statice aflate în spațiu.
Marea deosebire de esență dintre „eu” și obiecte naște în sânul acestuia un dor (Sehnsucht) de casă. Pentru Fichte, acea sferă originară din care eul a căzut constituindu-se, pe care o numește „eternul non-obiect”, nu poate fi dată decât ca dor. Acest dor e cel care împinge eul să subiectivizeze obiectele, cu alte cuvinte să creeze civilizație, istorie, cultură. O sculptură este, spre deosebire de un bloc de marmură, materie subiectivizată, un cuvânt e mai aproape de origine decât un simplu sunet, un eveniment istoric e mai originar decât un simplu proces fizic. Eul e împins spre acțiune de năzuința de a întoarce obiectele înspre originea distincției dintre subiect și obiect. El încearcă să suspende obiectualitatea obiectelor, proiectând idealul unei lumi situată deasupra rupturii subiect – obiect. Această sarcină infinită, niciodată realizabilă, e esența activității subiectului. Ea acționează asupra eului ca Idee regulativă: „Nu vorbim aici despre Eul dat în conştiinţa empirică, ci despre o idee a eului a cărui cerinţă practică infinită trebuie pusă în mod necesar ca temei, dar care este de neatins pentru conştiinţa noastră şi care nu poate apărea niciodată nemijlocit în conştiinţa empirică.”[4]
Orice acțiune își are, în grade diferite, sursa în dorul după „acest inconştient etern care, ca soarele veşnic în împărăţia spiritelor, se ascunde în strălucirea luminii sale netulburate.”[5] Toate miturile căderii pornesc, în fond, de la intuiția fundamentală a omului că nu poate explica ce este în el pornind de la ceea ce există în afara lui. Nu prin evoluție de la simplu la complex apare conștiința, ci prin cădere dintr-o ordine mai înaltă, văzută mereu ca o formă superioară a subiectivității. Deși are o cu totul altă semnificație, totuși afirmația lui Heidegger e o bună descriere a situației eului finit și a nostalgiei sale după o origine pe care a pierdut-o pentru totdeauna: „Faptul-de-a-fi-în-lume, liniștitor și familiar, este un mod al stranietății Dasein-ului, și nu invers. Ne-aflarea acasă trebuie concepută existențial-ontologic ca fiind fenomenul mai originar.”[6]
Eul finit simte că s-a recuperat pe sine însuși doar atunci când, ascultând vocea propriei nostalgii, intră pe drumul spre actul auroral de dinaintea despărțirii spiritului în subiect și obiect. Romanticii credeau că privirea unei păduri la ceas de seară ne poate face să întrezărim acea identitate de esență între sufletul nostru și sufletul lumii. Poemul lui Eichendorff Mondnacht se încheie astfel (traducerea e mot-à-mot și nu redă deloc frumusețea versurilor):
Und meine Seele spannte Și sufletul meu și-a întins Weit ihre Flügel aus, Aripile în depărtări Flog durch die stillen Lande, Zburând prin pădurea tăcută Als flöge sie nach Haus. Ca și când s-ar întoarce acasă
[1] B156
[2][2] F.W.J.Schelling, Sistemul idealismului transcendental, Editura Humanitas, 1995, traducere de Radu Gabriel Pârvu, p.45
[3] Ibidem, p.40
[4] J.G.Fichte, Grundlage der gesamten Wissenschaftslehre, în Fichtes Sämtliche Werke, hrsgb. von I.H. Fichte, Berlin, 1845 ff, Vol I, p.277
[5] Schelling, op.cit, p.281
[6] Martin Heidegger, Ființă și Timp, Editura Humanitas, 2006, traducere de Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă, p.257 [189].
INDICAȚII DE CITARE
Dragoș Grusea, „Dorul conștiinței” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
