Dragoș Grusea
Despre densitatea secundei
1. Metafizica insectelor
La prima vedere țânțarii, muștele, moliile, și mai ales efemeridele, adică acele insecte care trăiesc o singură zi, nu au nici un rost pe acest pământ. Ele par a se înscrie în categoria existențelor „nedemne și netrebnice”[1] în fața cărora se împotmolea teoria platoniciană a ideilor. O cercetare mai atentă ne arată însă că de ele depinde buna funcționare a vieții în întregul ei. Lumea efemeridelor este „o constantă devenire, care trimite către scopuri mai înalte.”[2] Fără ele nu ar exista nici omul, nici istoria. Biologul germano-rus Karl Ernst von Baer, unul din primii entomologi, și-a pus în termeni foarte serioși problema sensului existenței insectelor. Mai mult decît atât, el s-a întrebat dacă studiul insectelor ne poate oferi o perspectivă nouă asupra naturii ca întreg. În lucrarea din 1864 Care este interpretarea corectă a naturii vii și cum putem aplica această interpretare asupra entomologiei? von Baer dezvoltă o metafizică a timpului având drept fir conducător viața insectelor. Metoda „firului conducător” a fost instituită ca model de construcție filosofică de Kant, cel care a dedus formele a priori ale temporalității (schemele transcendentale) luând drept prototip teoretic funcțiile logice. La Fichte sau la Hegel firul coordonator era tautologia Eu sunt Eu, care exprima revenirea la unitate a unei despărțiri inițiale. Aceste scheme logice sunt înlocuite de von Baer cu structurile extrase din viața insectelor. În existența insectelor există configurații care ne pot deschide perspectiva unei înțelegeri mai profunde a formei naturii și mai ales a timpului. Karl Ernst von Baer face parte din acei puțini gânditori „minori” pe care Heidegger îi citează în Ființă și Timp, schița pe care el o avansează fiind însemnată pentru orice încercare de metafizică a timpului și mai ales a clipei.
2. Densitatea secundei și influența acesteia asupra formei naturii
Cum trece timpul pentru o insectă care trăiește doar o zi? Cum ar arăta o viață care își consumă substanța în câteva minute? Cu siguranță că nu numai timpul, dar și natura trebuie să aibă un cu totul alt sens în asemenea configurații. Baer încearcă să schițeze formele pe care le-ar lua natura și timpul pentru noi dacă ne-am consuma substanța vitală într-un interval extrem de redus sau extrem de lung. Bătaia pulsului e luată drept măsură originară a temporalității, așa cum Kant lua în Critica facultății de judecare pasul ca origine a conceptului empiric al spațiului. În urma unor experimente, Baer trage concluzia că omul recepționeză în medie 6 până la 10 impresii pe secundă, adică pe bătaie de puls. O creștere a bătăii pulsului ar conduce în mod automat la o înregistare mult mai extinsă a realității.
a) Omul-lună: viața de 29 de zile
Dacă pulsul ar bate de 1 000 de ori mai repede, am putea capta între 6 000 și 10 000 de impresii pe secundă. Cu alte cuvinte, secunda ar deveni mult mai plină de substanță vitală. Într-o asemenea situație, conform calculelor lui Baer, am trăi 29 de zile, lumea fiind populată de ceea ce biologul german numește „oamenii-lună”, deoarece viața unui om ar dura aproximativ cât orbita lunii în jurul Pământului. Scurtimea unei asemenea vieți ar fi compensată de consistența ei. Viteza ar dobândi un cu totul al înțeles, mintea noastră devenind capabilă de a discerne momente imperceptibile. De exemplu, țâșnirea și traiectoria unui glonte nu ar fi percepute ca fenomene rapide. Dimpotrivă, am putea vedea limpede fiecare moment al traseului parcurs de glontele a cărui mișcare ar semăna mai degrabă cu a unui fulg. De asemenea, natura ar fi altcumva interpretată. Am vedea soarele doar de 29 de ori, luna ar crește odată cu viața noastră, și nu am avea conceptul anotimpurilor. Cum ar arăta oare ideile despre moarte și înviere într-o asemenea lume lipsită de perceperea clară a succesiunii anotimpurior? Ce ar scrie oare un „om-lună” într-un Tratat de istorie a religiilor, ținând cont de percepția profund diferită pe care ar avea-o despre lună și soare?
b) Omul-minut: viața de 40 de minute
Dacă pulsul ar bate de 10 000 de ori mai repede, mintea ar fi capabilă să discearnă între 60 000 și 100 000 de senzații pe secundă. O asemenea ființă, numită de Baer „omul-minut”, ar trăi în jur de 40 de minute. Trecerea vieții ar fi atât de intensă încât un asemenea om ar consuma în 20 de minute tot atâta substanță vitală cât epuizăm noi în 40 de ani. Cineva născut la ora 6:00 ar fi deja adolescent la 6:08, până la 6:18 își va găsi iubirea vieții și va face copii, la 6:35 ar ieși la pensie, iar în jur de 6:40 va muri. O asemenea ființă nu ar avea habar de creșterea plantelor, de diferența dintre zi și noapte, de diferențele din interiorul unei zile, de apusul și răsăritul soarelui și de multe, multe altele. Toate aceste fenomene ar fi percepute probabil la nivel colectiv de-a lungul generațiilor și ar deveni surse de mitologie și basm. Cât de stranii ar trebui să apară poveștile despre noapte unor ființe născute la 12 și decedate la 12:40. De asemenea, cât de pline de fior mistic ar suna pentru niște indivizi născuți la ora 23 basmele despre zilele de vară.
Mișcarea ar fi atât de minuțios captată încât oamenii-minut nu ar percepe deplasarea animalelor – ea ar fi prea înceată pentru a fi sesizată. Dar, dincolo de această ridicolă ignoranță, oamenilor-minut li se deschide lumea frecvențelor înalte. Ei ar putea percepe acele vibrații infinit de fine la care noi nu vom avea niciodată acces. O astfel de ființă ar auzi lumina și culorile, fiind capabilă să recepționeze peste 48 000 de vibrații pe secundă (numite azi și lungimi de undă). Privind o pădure, omul-minut ar auzi cum razele de lumină se izbesc de copaci transformându-se în vibrații cromatice. Dacă ar fi vorba numai de zgomot sau de o adevărată simfonie eterică nu avem de unde ști, dar putem totuși bănui că muzica sferelor pe care anticii o auzeau era o realitate pe care o întrezăreau grație unei superioare consumări a substanței vitale. Feluritele metafizici ale sunetului, de la Rig-Veda până la Pitagora nu vin de nicăieri. Dacă un om-minut ar veni cu ipoteza unei fințe care ar trăi 80-90 de ani fără să audă sunetul lumii, toți s-a îngrozi de ignoranța unui asemenea om-secol.
c) Omul-mileniu: viața de 80 000 de ani
Dacă pulsul ar bate de 10 000 de ori mai încet, am trăi 80 000 de ani, fiind capabili să recepționăm numai 189 de impresii pe an. Pentru un asemenea om, lucrurile ar fi diametral opuse: totul ar părea trecător. O zi ar dura cât un minut pentru noi. Mișcarea soarelui ar fi percepută atât de lent, încît ființa-mileniu ar primi de-a lungul zilei o singură impresie de lumină. Cât ar închide ochii noaptea ar trece deja, iar când îi va deschide va fi deja dimineață. Un asemenea om nu ar percepe niciodată noaptea, fiindcă urma impresiei solare ar rămâne încă puțin după închiderea ochilor, așa cum ni se întâmplă și nouă, iar la deschiderea lor soarele ar răsări din nou. Succesiunea zi-noapte ar exista doar ca o mică diminuare ritmică a luminii.
*
Teoria lui Baer e simptomatică pentru ceea ce Lucian Blaga numea „categoria deformării” activă în picturile lui Cézanne, în teatrul lui Strindberg sau în teoria relativității. Obsesia naturilor posibile, posedând structuri profund diferite de cea percepută de noi se regăsește atât în teosofie cât și în fizică. Existența unor sisteme de referință profund diferite, dar echivalente, pentru care timpul trece în mod diferit e de asemenea discernabilă în schița lui Baer.
Nu poate exista așadar un „timp absolut” al vieții, o măsură privilegiată a timpului, ceea ce înseamnă că nu există nici o formă privilegiată a naturii. Nu numai că natura se schimbă odată cu modificarea formei de trecere a timpului, dar ea devine cu totul alta. Forma naturii variază în funcție de densitatea secundei. Cum putem căuta drumul spre adevărul suprem dacă atâtea și atâtea laturi ale existenței ne rămân pe veci ascunse? Baer crede că avem totuși un instinct al izvorului ființei care se manifestă în noi sub forma credinței. Credința e cea care ne poate ridica spre acel tărâm situat nu dincolo de natură, ci dincolo de toate naturile posibile. Sacrul trebuie să aducă pe lume o densitate absolută a timpului, care va fi numită de Eliade clipă aurorală.
Așa ar putea arăta o metafizică fundată pe etnomologie, o încercare aparținând unei perioade ale cărei înălțimi umanitatea europeană le-a pierdut probabil pentru totdeauna.
[1] Platon, Parmenide 130c
[2] Karl Ernst von Baer, Welche Auffassung derNatur ist die Richtige? Und wiw ist diese Auffassung auf die entomologie anzuwenden? în Reden gehalten in Wissenschaftlichen Versammlungen 1864, St.Petersburg, p.252
INDICAȚII DE CITARE
Dragoș Grusea, „Despre densitatea secundei” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
