Constantin Noica și neîmplinirea de ființă
„Cine știe dacă nu e mai multă ființă într-o făptură de o clipă, decât în universul întreg, care s-ar putea să fie o simplă precaritate fără ieșire, chiar dacă una veșnică.” (Tratat de ontologie, cap.29).
Pe ultima pagină a Jurnalului filosofic, Constantin Noica extinde erata asupra întregii cărți, ba chiar a ideii înseși de carte: „Ce înduioșători sunt autorii aceștia care-și închipuie că tot dezastrul vine de la înlocuirea unei virgule prin punct și virgulă, ca și cum n-ar fi, în cărțile lor, o ratare mai adâncă.”[1] Extrapolând, ne-am putea întreba: de ce să ne lăsăm tulburați de eșecul propriei vieți, când realul însuși manifestă o ratare mai adâncă. Chiar universul ca întreg poate fi văzut ca o „precaritate fără ieșire” străbătut de „mari blocări cosmice”, cum ar fi cea a vastității materiei care nu se mai poate ridica la Viață. Încercând să introducă modelul ontologic împlinit, Noica pornește de la neîmplinirile de ființă, rezultate în urma abaterii constante a existenței de la propria sa desăvârșire, căci „lucrurile singure se recuză în fața ființei și se așază în paranteză.”[2] De la firul de păr crescut în locul nepotrivit până la galaxiile lipsite de viață, realul manifestă „rebuturi de ființă”[3]. Totuși, neîmplinirea de ființă nu este totuna cu haosul. Ființa umilă are rostul ei, fiind mereu așezată într-o ordine mai cuprinzătoare: „Firul de praf nu cade la întâmplare pe un perete: electricitatea negativă a unuia și cea pozitivă a celuilalt fac posibilă atracția. Natura este o neîncetată confruntare de <generaluri>: sevele, fluizii, energiile activează tot ce este, la fel ca formele, structurile, codurile, populând lumea cu aparențe de realitate, ce se rezolvă în generalitatea lor.”[4] Ratarea realului face întotdeauna posibilă o ordine. Ea este, cu alte cuvinte, constitutivă. Treptele abaterilor lucrurilor de la ființă sunt cele care instituie ierarhia realității. Fără a intra în detaliile ontologiei lui Noica, vom spune doar că modelul împlinit al ființei presupune cuplarea a trei termeni: Generalul – Determinațiile – Individualul. Neîmplinirea de ființă e dată de lipsa unuia dintre ei. Este posibilă așadar o combinatorică prin care neîmplinirile ființei să fie așezate într-o ordine sistematică, iar virtuțile lor constitutive să fie scoase la lumină. Primele trei dintre aceste precarități ontologice au un accent negativ, iar ultimele trei unul pozitiv, fiind văzute ca stimuli ai ființei. La final, toate ratările realului trimit dincolo de ele spre o treaptă mai complexă, mai puțin ratarea prin civilizația tehnică.
1. Lipsa generalului: polenul, puful de păpădie, firul de păr.
O viață care se desfășoară în absența un sens mai cuprinzător e una în care individul își dă determinații lipsite de un rost mai înalt. Lipsa generalului lasă totul într-o „pluralitate liberă”[5] care ia forma unei succesiuni neconvergente, de felul „fac și asta și asta și asta…”. Nesiguranța omului de a nu fi într-o ordine mai largă se regăsește la nivelul lucrurilor în „neastâmpărul pufului de păpădie și al polenului de a se răspândi în toate direcțiile.”[6] Firul de păr crescut într-un loc nepotrivit este alt exemplu de proces lipsit de orientarea pe care poate să o dea numai prezența unui General.
2. Lipsa individualului: duhuri, roiuri, geometrii.
Lipsa individualului poate fi regăsită în lumile începuturilor, în duhurile plutind peste ape, mediile, fluizii, roiurile din care abia pe urmă se desprind individualele. De asemenea, geometriile lipsite de referent real sunt o marcă a „idealității în exces” care dovedește faptul că „inventivitatea realului se dovedește a fi mai vastă decât ce poate efectiv să prindă trup în sânul ei.”[7] Realul se poate rata așadar și prin proiectele de realitate care nu pot genera individuali.
3. Lipsa determinațiilor: amoeba, metalele, insectele.
Cuplarea unui general cu un individual în lipsa determinațiilor duce la marile blocaje constitutive ale realității. Determinațiile funcționează ca o parașută care atenuează atracția generalului, permițând individualului o întâlnire ordonată cu acesta. Fără aceste determinații, individualul riscă să fie strivit. Anorganicul, prin imobilitatea sa, și organicul prin automatism, sunt rezultatul unui individual paralizat de prezența unui general. Imaginea perfectă a acestei situații ontologice este metalul. Insectele sunt, de asemenea, semnul unui eșec al realității de a se ridica la o mai mare complexitate. Viața a putut ridica materia la generalul ce-i este propriu abia pe linia mamiferelor. Generalul strivitor de individual se poate vedea limpede în cazul stupului de albine și al furnicarului. Există o singură situație în care generalul prăvălit peste individual în lipsa determinațiilor duce la o împlinire: geniul.
4. Individualul care se ridică la General
În acest caz nu generalul coboară nemijlocit spre individual, ci, invers acesta din urmă e cel care-l caută. Și generalurile se pot modifica, „așa cum se modifică sistemele de axiome”[8] Integrarea individualului schimbă generalul, transformându-l într-un „general aproximat”. Exemplul dat de Noica este geneza sistemului solar în care „ordinea generală nu preexistă raptului [individualului de către general n.m], ci ea se face odată cu el.”[9] La nivel uman, urcușul spre un general se oglindește în diferitele forme ale extazului. Odată cu această situație, precaritățile realului dobândesc un accent eminamente pozitiv, devenind un „stimul ontologic”.
5. Generalul care-și dă determinații în lipsa individualului
Această situație reflectă o geneză pură, care poate da sau nu poate da naștere unei lumi. Ne putem imagina „un fel de exerciții pure în cosmos” prin care viața să poată fi generată nu pe baza carbonului, ci a siliciului. Aceste generaluri se fac și de desfac precum norii care nu se întrupează în obiecte concrete. Cartea care descrie o asemenea desfășurare a generalității este, prin excelență, Logica lui Hegel.
6. Determinațiile care se particularizează într-un individual
Această precaritate nu-i poate reveni decât omului, fiindcă el singur poate exista în lipsa unei legi generale. Această formă de ratare, cea mai întunecată dintre toate, dă naștere civilizației materiale „cu utilitarismul și tehnicismul ei”, iar umanitatea instituită de această situație ontologică e caracterizată de „primatul individualului, demnitatea personală, libertățile individuale.”[10] Toate acestea par țeluri nobile, numai că lumea pe care ele o aduc e una a „sărăcirii vieții spiritului prin civilizarea cuvintelor, în schimbul accentuării simplei eficacități.” Alungarea marilor generaluri (stihiile, duhurile, Divinul) aduce omul în starea unei „siguranțe fruste și a non-sensului.”[11]
Ratarea naturii e constitutivă, deschizându-se mereu spre o stare mai complexă. Ratarea omului în civilizația tehnică „riscă să aducă neființă, ba chiar o neființă agresivă.”[12]
[1] Constantin Noica, Jurnal Filosofic, Editura Publicom, 1944
[2] Constantin Noica, Devenirea întru Ființă, Editura Științifică, 1981, p.173
[3] Ibidem, p.262
[4] Ibidem, p.259
[5] Ibidem, p.270
[6] Ibide, p.271
[7] Ibidem, p.277
[8] Ibidem, p.286
[9] Ibidem, p.287
[10] Ibidem, p.299
[11] Ibidem, p.300
[12] Ibidem p.247
INDICAȚII DE CITARE
Dragoș Grusea, „Constantin Noica și neîmplinirea de ființă” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 