Cioran și prezentul etern
„Omul religios ajunge periodic în Timpul mitic și sacru, la Timpul originii, care nu se scurge pentru că nu ia parte la durata temporală profană, fiind alcătuit dintr-un prezent etern.” (Mircea Eliade, Sacrul și Profanul)[1]
Punctul înspre care converg toate capitolele primei cărți scrise de Cioran este cel al unei trăiri de o intensitate vecină cu infinitul, una care să spulbere formele limitate ale vieții obișnuite. De aceea, așa cum am argumentat într-un alt articol[2], încercarea lui Cioran din Pe culmile disperării are drept nucleu generator disjuncția exclusivă forma sau infinitul. Atunci când ajungi la rădăcinile ultime ale subiectivității, iar trăirea atinge o „intensitate infinit bogată”[3], orice contur finit își pierde limitele, iar „formele plesnesc într-o exaltare de agonie și încântare.”[4] Temporal vorbind, atunci când eul se apropie de limitele ultime ale vieții, ajunge în fața veșniciei și a ființei purificate prin infinit: „Acolo, o beție a eternității ar reduce la nimic fleacurile acestei lumi și nici o problemă, și nici un chin lăuntric n-ar mai tulbura extazul unei eternități în care ființa ar fi tot atât de pură și de imaterială ca neființa.”[5] Cioran nu admite însă o experiență a transcendentului desprins de lume, a unei eternități devitalizate. Veșnicia nu numai că nu trebuie atinsă printr-o desprindere de timpul vieții, ci dimpotrivă, ea nu se poate manifesta decât ca infinit al trăirii vitale: „experiența eternității depinde de intensitatea trăirii subiective, iar nu de obiectivitatea substanțială sau de o durată continuă.”[6] Pare așadar că pentru Cioran trecerea bergsoniană de la timpul spațializat, cel în care momentele sunt juxtapuse precum punctele pe o linie, la durata interioară care presupune întrepătrunderea clipelor, nu este suficientă.
Tânărul rășinărean vrea să coboare într-un teritoriu mai adânc decât durata, unde nu mai există dansul interpenetrant al clipelor, ci un unic moment extras oricărui fel de curgere temporală. Trăirea eternității infinitizează clipa prezentă și o extrage din sucesiunea obișnuită a timpului: „intrarea în eternitate nu se poate realiza decât într-o transcendere a timpului, prin sustragerea de la raportarea continuă a clipelor una cu alta.”[7] Numai o viață trăită la temperaturi joase poate fi păcălită de iluzia unui timp alcătuit din momente egale între ele prinse într-o curgere uniformă. Prima condiție a deschiderii trăirii către eternitate este „discontinuitatea în viețuirea timpului”[8]. Cu alte cuvinte, percepția densității posibile a timpului este o precondiție a experienței eternității. Intensificarea trăirii subiective duce și la o creștere în intensitate a timpului, care va fi absorbit de clipa prezentă așa cum gaura neagră înghite trecerea timpului. O asemenea existență îndreptată spre intensitatea temporală anulează așteptarea viitorului și dorința de a muri la bătrânețe, rezervată spiritelor fricoase. Contemplarea eternității este o „viețuire absolută în moment” care izolează clipa din succesiune.[9] Clipa izolată face imposibilă dispersia vieții fiindcă anulează posibilitatea ieșirii din prezent și părăsirea imanenței vieții în vederea unui posibil intenționat: „și apoi, viața prezintă o multiplicitate de direcțiuni, de avânturi intenționale, cari nu se pot desfășura decât în timp.”[10] Timpul aduce pe lume neființa și face astfel cu putință negarea vieții fiindcă succesiunii momentelor îi este constitutiv faptul lor de a se anula reciproc. Experiența demoniei timpului naște sentimentul iremediabilului care se hrănește din convingerea că „timpul nu va face altceva decât să actualizeze procesul dramatic al distrugerii.”[11] Deși Cioran nu face explicit această legătură, pare că neantul introdus pe lume de succesiunea timpului e rădăcina disperării: „temporalitatea existenții introduce un element de neant în ființare, deoarece tot ceea ce se consumă în timp își dovedește implicit inconsistența.”[12] Soluția este ca tu să consumi întreaga existență într-o trăire infinit intensă a prezentului înainte ca timpul să o dizolve prin aneantizare. Numai experiențele care oglindesc o mare fatalitate sau o răscruce tragică pot comprima toată ființa și laolaltă cu ea tot timpul într-un prezent sigular. Culmile disperării nu pot deveni culmi ale beatitudinii decât dacă neființa și distrugerea aduse pe lume de trecerea timpului sunt anulate, dar „nu poți anula timpul decât prin viețuirea absolută în moment, în abandonarea totală la seducțiile clipei. Atunci realizezi eternul prezent…eternul prezent este existență.”[13] Prezentul extras din trecerea clipelor devine o „depășire a nimicului”[14] și o suspendare a inconsistenței și perisabilității existenței. Antinomiile specifice vieții nu mai au spațiu de desfășurare dacă totul devine o singură clipă: „când vorbești de viață spui clipe, iar când vorbești de eternitate, clipă.” Numai o trăire absolut singulară, irepetabilă, poate izola și transfigura „acum”-ul într-un prezent etern. Sentimentul detemporalizant prin excelență este pentru tânărul Cioran iubirea: „Și nu se atinge în iubire absolutul momentului? Nu este inconștiența din iubire adevărata trăire a clipei? Nu depășește adevărata iubire temporalitatea?”[15] La finalul cărții se va vedea că adevarata iubire e cea îndreptată spre oameni, o iubire care transcende întunericul existenței și te proiectează în lumina totală a unui prezent etern care oprește timpul și adună în sine întreaga existență, precum clipa aurorală tematizată mai târziu de Eliade în Sacrul și Profanul.
[1] Mircea Eliade, Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București, 2017, p.68
[2] Dragoș Grusea, „Existența ca lumină în „Pe culmile disperării” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2025
[3] Emil Cioran, Pe culmile disperării în Opere, Volumul I, Academia Română, Fundația națională pentru Știință și Artă, Muzeul Național al Literaturii Române, ed.îngrijită de Marin Diaconu, p.6
[4] Ibidem, p.76
[5] Ibidem, p.59
[6] Ibidem, p.87 (sublinirea lui Cioran)
[7] Ibidem, p.87
[8] Ibidem, p.85
[9] Ibidem, p.88
[10] Ibidem, p.88
[11] Ibidem, p.37
[12] Ibidem, p.116
[13] Ibidem, p.116
[14] Ibidem, p.116
[15] Ibidem, p.116
INDICAȚII DE CITARE
Dragoș Grusea, „Cioran și prezentul etern” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 