Arta – ce-a fost și ce-a ajuns
Arta de astăzi pare a fi singura întreprindere umană caracterizată de o lipsă absolută a criteriilor. Nu orice face un fizician este fizică, nu orice face un filosof este filosofie, dar orice trăsnaie ce-i trece prin cap unui artist, fie ea cât de infantilă, este artă. Simptomatică pentru acest fenomen este o întâmplare petrecută în 2016 la muzeul de artă modernă din San Francisco, când doi studenți au lăsat o pereche de ochelari într-un colț al muzeului, vizitatorii crezând că este vorba de o „operă de artă” care „bate adânc” și ale cărei semnficații trebuie scoase la lumină. Și mai amuzant este ceea ce s-a întâmplat la un muzeu din Olanda acum câțiva ani: o femeie de serviciu confundând o „operă de artă” cu niște gunoaie aruncate de vizitatori nesimțiți, a aruncat „creația” la tomberon. Îmi aduc aminte că acum câțiva ani am fost martorul unei dispute privitoare la „ontologia operei de artă” la biblioteca națională. Un cititor care își mânca sendvișul în pauză a observat un fel de mochetă așezată în mijlocul parterului bibliotecii și a început să calce curios pe ea, moment în care creatoarea mochetei, care era de fapt o operă de artă cu semnificații profunde, a venit alergând spre bietul cititor acuzându-l de distrugerea unui „spațiu artistic”. Într-adevăr covorul era moale, iar pașii băiatului au distorsionat „simbolurile” care alcătuiau spiritul mochetei. Au fost chemați cei de la administrația bibliotecii, precum și alți responsabili ai spațiului artistic, care au deplâns împreună lipsa de cultură artistică a cititorilor din ziua de azi și au căutat metode de salvare a operei distruse. Confruntat cu posibilitatea de a plăti pentru vandalizarea unei opere de artă, omul le-a pus o întrebare ontologică: „da ce bă, asta-i artă?”. Aceasta este întrebarea care se naște în mintea oricărui om, fie că o recunoaște sau nu, atunci când e pus în fața unui „opere” de artă contemporană. În fapt, arta nu mai conține criterii prin care să poată fi diferențiată de lucrurile obișnuite. Ea are nevoie de indicații, descrieri, texte pentru a putea fi recunoscută ca artă. Cu alte cuvinte, arta și-a pierdut principala caracteristică, numită de Dufrenne „prezență absolută”. Dacă înainte conceptul nu putea cuprinde arta datorită unei prea mari bogății, astăzi arta e lipsită de concept din cauza estompării tuturor notelor sale specifice.
Într-un articol publicat în 1914, numit „Cercul se închide”, Giovanni Papini afirma că arta secolului XX se întoarce în propria ei origine, aceea de a fi un lucru. Arta a pornit de la lucruri și, prin ready-made, colaj și alte noi tehnici, a revenit la punctul de pornire. Esența artei a constat tocmai în depășirea lucrului, nu în afirmarea lui. Așa cum arată Hegel, artefactul mută materia din lumea naturii în cea a civilizației, iar opera de artă deschide epoca recuperării spiritului pierdut în natură. Pentru Hegel, natura e străbătută de o inteligență inconștientă ce se manifestă ca regularitate sau autoorganizare de tip biologic. Arta deschide lumea spiritului fiindcă scoate la lumină spiritul ascuns în materie. Una este o simplă bucată de lemn, alta este o sculptură din lemn. Deși identice din punct de vedere material, cea din urmă conține un surplus de prezență, în care Platon vedea strălucirea Ideii frumosului. Încă de la început, arta a funcționat ca instrument de ridicare a materiei la spirit cu materie cu tot. Spiritul se poate ridica la Idee și părăsind natura, așa cum se întâmplă în filosofie, logică sau matematică. Arta în schimb ridică omul și materia la Idee nu depășindu-le, ci luându-le cu ea.
Acest proces e descris în amănunt de Winckelmann în a sa Istorie a Artei antice. În vreme ce la Platon mintea părăsește treptat lumea materială pentru a zăbovi în preajma frumosului în sine, Winckelmann gândește urcușul sufletului spre frumusețea pură fără a lăsa în urmă lumea materială. Intelectul se ridică la Idee dar în același timp ridică și materia la ideal – iată originea sculpturii grecești în viziunea esteticianului german. Prin imitarea ca Nachahmung, nu ca Nachmachen (copiere), artistul, la fel ca filosoful, se ridică deasupra naturii spre frumusețea concepută doar prin intelect, dar se ridică deasupra naturii cu natură cu tot. Privind natura perfectă și corpurile cele mai desăvârșite, grecul a avut touși sentimentul unei lipse, o senzație izvorâtă din intuirea directă a unei idei, pe care artistul nu o percepe ca abstracție goală, ci ca deplinătate materială. Sculptorul grec a vrut să ridice materia mai sus de natura vizibilă, către natura ideală conturată în intelect. Arta creează un domeniu intermediar al realității, în care realul e idealizat și idealul realizat.
Arta este deci o formă de cunoaștere distinctă, pe care am putea-o numi ascensională. În vreme ce știința sau logica redau structuri deja existente ale naturii sau gândirii, arta oferă cunoașterea unei stări potențate a realității. Schelling spunea că unicitatea sculpturii grecești își are originea într-o intuiție a Divinului, fiindcă artistul trebuie să vadă cu ochii spiritului cum s-ar metamorfoza materia trupească a unui om în acel moment singular în care strălucirea divină i-ar coborî pe chip. Descrierea lui Schelling nu e valabilă numai pentru redarea chipului uman, ci pentru transfigurarea artistică a oricărui lucru. Arta adevărată angelizează lucrurile, apropiindu-le de materia abstractă din care trebie să fie alcătuite sferele mai înalte ale realității.
Arta ultimelor decenii în schimb coboară materia spre ipostazele ei inferioare, de aici obsesia pentru pisoare, fecale, cuie etc. Este ca și când artiștilor moderni li se refuză tocmai ceea ce îi definea: intuirea nemijlocită a unui plan superior al ființei. Arta a schimbat direcția: nu mai vrea și nu mai poate să ridice materia la Idee și atunci o coboară înspre regiunile cele mai de jos, emblematică în acest sens fiind „opera” lui Piero Manzoni „Artist’s Shit” (1961).
INDICAȚII DE CITARE
Dragoș Grusea, „Arta – ce-a fost și ce-a ajuns” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 