Ahile și lupta cu întunericul începutului
A înțelege moartea lui Hector, crede preromanticul Karl-Philipp Moritz, înseamnă a privi nemijlocit în izvorul frumuseții. Căci atunci frumusețea însăși a coborât peste câmpia însângerată a Ilionului pentru a da naștere celui mai frumos popor din câte au fost: grecii. Dar nu este sminteală să vezi frumusețea tocmai în întunecimile roșii ale războiului? Poate lumina cea mai puternică să se ivească din negura cea mai adâncă? Pornind de la un vers al lui Horatiu: ex fumo dare lucem (să se ivească lumină din fum), Schelling introduce ceea ce am putea numi primatul metafizic al întunecimii: „Orice naștere este naștere din întuneric întru lumină. Sămânța trebuie să fie îngropată în pământ și să moară în întuneric pentru ca forma de lumină cea mai frumoasă să se ridice și să se desfacă în strălucirea razelor de soare.”[1] Această naștere a luminii din întuneric se repetă la nivel istoric, crede Schelling. Orice civilizație începe din „negura vremurilor”, când totul pare a fi stăpânit de un haos sumbru care tinde totuși inconștient spre clarificare. Această năzuință oarbă, asemănătoare forțelor care concep fătul în pântecul matern, își începe deslușirea odată cu prima scânteie, întruchipată de erou. Eroul e cel care strânge laolaltă toate forțele tulburi ale începutului și le adună într-o faptă întemeietoare de lume. În cazul Europei, acest erou se numește Ahile, iar gestul demiurgic este omorârea lui Hector. Fapta teribilă a lui Ahile coboară cerul spre pământ până într-acolo încât trupul lui Hector se transformă în aur: „Avea însă milă de Hector// Zeul Apollon și trupul, chiar mort, îl feri de sluțire,//L-acoperi peste tot c-o pavăză mare de aur ca nu cumva pielea să-i scrijile la tăvălire.” (Iliada, Cântul XXIV 18-21).
Dar eroul nu poate pune în ordine puterile primare fără a fi în cele din urmă strivit. În ultimul pas al transformării sale interioare (cântul XVIII), Ahile vede limpede necesitatea faptei sale. În limbaj hegelian, Ahile se înțelege pe sine ca Universal concret sau întrupat.[2] Eroul trebuie să moară ca individ particular pentru a se ridica apoi drept spirit al unei noi lumi. El știe că fapta sa e dincolo de bine și de rău, dar mai ales dincolo de viață:
„După căderea feciorului tău, că pe el de la Troia
N-o să-l primești înapoi, căci mie mi-e silă de viață.
Nici nu mai vreau între oameni să fiu pân' ce n-are să-mi cadă
Hector 'nainte sub lance zdrobit, cu viața plătindu-și
Moartea fârtatului meu!” (Iliada, Cântul XVIII v.87-91)
Îndemnul mamei Thetis către νόστος, către întoarcerea în individualitatea lipsită de tragismul Universalului, este respinsă de Ahile, ridicat deja desupra vieții și a morții de stihia propriei fapte:
„Ah, de-aș muri chiar acum, dacă nu mi-a fost dat să mi-l apăr
Tovarășul de moarte. El, bietul, se stinse departe de țară,
Vai, și de mine avea tocmai să-nlătur blestemul
Iată-mă dar osândit, eu nu mai văd scumpa mea țară.” (Cîntul XVIII v.95-98)
Urmează punctul geometric al Iliadei, cel în care curba născută de mânia lui Ahile Peleianul se întoarce în sine închizându-se în cerc:
„Piară-ntre zei și-ntre oameni dihonia și învrăjbirea,
Piară mânia ce scoate din fire chiar oamenii cu minte.” (Cântul XVIII, v.104-105)
„Dialectica” mâniei în Iliada prevestește autodistrugerea negației din Faust. În Prologul în cer aflăm că Dumnezeu a pus în om o pornire oarbă spre calea cea dreaptă, care însă tinde să adoarmă repede în lipsa unui pinten care să o îmboldească.
„Că omul bun, de-un orb impuls mânat,
Cărarea dreaptă-o știe foarte bine.
Ușor adoarme acțiunea omenească,
Repaos absolut râvnește ea,
De-aceea-i dau tovarăș s-o-mboldească,
Activ, silit ca diavol a crea.” (Faust, v.328-329, 340-343) [4]
Acest orb impuls nu este decât o altă variantă a ceea ce am numit mai sus primatul metafizic al întunecimii. La final, potrivit principiului ex fumo dare lucem, Faust va fi mântuit tocmai prin această năzuință oarbă (Streben) (v.11935).
În Faust „spiritul ce-ntotdeauna neagă” (v.1338) sfârșește prin a se nega chiar pe sine. Întunericul se îndreaptă împotriva lui însuși aducând astfel pe lume lumina:
„Eu parte-a părții-s, care-a fost totul la-nceput,
O parte a beznei, care lumina și-a născut.” (Faust, v.1348.1349).
În mod asemănător, mânia lui Ahile se îndreaptă asupra ei înseși negându-se. Întunericul din Ahile se ridică la lumină și se cristalizează într-o faptă care va scoate chiar lumea greacă din întunericul începuturilor. Fără mânia ințială însă, întoarsă în sine, marea faptă ar fi rămas un „orb impuls” și nu s-ar fi întruchipat. Ahile e așadar ridicat deasupra laturii lui finite care ar trage spre νόστος, spre liniștea de acasă și e împins către κλέος, acel răsunet care va imprima un nou ritm lumii.
„Eu mă voi duce pe loc să dau față cu Hector, călăul Celei mai scumpe ființe. Sînt gata-a primi lovitura morții (κήρ), oricând va vrea Zeus și zeii ceilalți să mi-o deie. Nu fu de moarte scutit nici Hercule nebiruitul... Astfel și eu care-am parte de-o soartă totuna cu dânsul M-oi odihni, dacă mor. Deci înaltă mărire (κλέος) vreau astăzi.” (Iliada, cântul XVIII v.111-118)
Eroul se lasă în voia zeilor, și imită un personaj arhetipal („așa și eu” ὣς καὶ ἐγών), căci, așa cum arată Eliade, actul fondator trebuie să fie imitarea unei ordini mai înalte. O ordine care va coborî treptat în istorie prin Alexandru Macedon care se va uita înapoi la Ahile și va spune ὣς καὶ ἐγών și prin Cezar care în anul 68 î.Hr va îngenunchea plângând în fața statuii lui Alexandru din Spania spunându-și ὣς καὶ ἐγών. Istoria confirmă adevărul arhetipal: fapta eroului devine demiurgică doar în măsura în care are drept consecință moartea eroului însuși.[5]
În schimbul vieții, Ahile va obține strălucirea, răsunetul, adică acel κλέος, noua ordine coborâtă peste lume în urma confruntării eroilor între ei, precum repausul se naște din ciocnirea a două forțe egale. Căci atît Hector cât și Ahile trebuiau să moară pentru a aduce pe lume acea scânteie din care se vor desprinde filosofia, geometria și întreaga lume europeană.
[1] F.W.J.Schelling, Cercetări filozofice asupra esenței libertății umane, Editura Humanitas, 2011, traducere de Paul-Gabriel Sandu, p.59 [361}
[2] Sunt conștient că noțiuni precum „universal” sau „dialectic” nu pot surprinde esența Iliadei. Ele pot decupa însă anumite înțelesuri mai accesibile nouă.
[3] Toate citatele se referă la ediția Homer, Iliada, trad George Murnu, ESPLA, București, 1957
[4] Toate citatele din Faust se referă la J.W.Goethe, Faust, trad.Ștefan Augustin Doinaș, editura Univers, 1982
[5] Nu putem ocoli asemănarea cu imperativul enunțat de Hristos însuși „căci Fiul Omului trebuie (δεῖ) să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze. (Marcu 8,31). În Ioan 17, 11-16 aflăm că că necesitatea morții Mântuitorului va face mai mult decât să dea naștere unei noi lumi, ea va aduce pe lume o unitate proprie iubirii de dinainte facerii lumii.
INDICAȚII DE CITARE
Dragoș Grusea, „Ahile și lupta cu întunericul începutului” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 