ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Dorin Ştefănescu

Până la limitele trupului

În romanul Inimi cicatrizate de M. Blecher, experienţa golului aparţine, înainte de toate, corpului. O operaţie pe viu în cursul căreia tot ce era considerat viaţă plină, lume reală, e evacuat, pus în paranteza suspensiei. Golul nu e o marcă a viului, locul în care acesta se cuibăreşte la adăpost; este însăşi imaginea morţii care se prevesteşte, sincopa exilului. Totuşi, golul acesta pare viu, în el – de departe – ceva încă se zbate, dă semn că este: „În piept i se făcuse un asemenea gol, încât îi auzea vuietul clar ca zumzetul din interiorul unei scoici pusă la ureche. Inima bătea în vid cu lovituri amplificate”. Ceva sună în gol, îşi vesteşte pieirea, agonia ce răzbate prin carne. Sună a gol, mai curând, căci suferinţa – şi zbuciumul inimii – nu e (încă) posibilul vieţii deviate, ci conştiinţa lipsei. În cutia de rezonanţă a corpului vibrează începutul unei absenţe, ceva ce se sustrage vieţii, precum aerul care lipseşte, se rarefiază şi taie respiraţia: „În piept i se scobise un vid atroce, ca o nevoie adâncă de respiraţie, ori de plânset”. Corpul reacţionează în faţa acestui deficit de substanţă, pierde conştiinţa plinului care îi certifica statura. Devine copie fidelă a lumii comprimate, contras în suferinţa bolii. Un corp infirm, ostenit în nemişcare: „Tot ce persista clar într-însul era o imensă osteneală”, „o osteneală calmă îi îmbăia toate membrele”, „corpul însuşi luase pe căruţ o atitudine corectă şi nemişcată”. Nu e chiar imaginea emblematică a încă nemorţii, dar deja a non-vieţii? Corpul inert, supus unei corecţii de postulaţie, întins pe orizontală, îngheţat în propria-i piele nu-şi mai aparţine, iese din orizontul percepţiei de sine. E corpul străin, impersonal, al nimănui: neutrul unui obiect oarecare. E simptomatică această conjuncţie dintre neutralitate şi comunitate, întrucât suferinţa e personală, un stigmat al individualului, dar comunitatea specială a sanatoriului, fiind o lume în sine, participă la o suferinţă colectivă, cea care îi leagă pe toţi sub semnul bolii. Deşi individuală, boala realizează corpul comun al suferinţei, neutralizând şi aplatizând personalităţile. Faptul că „ghipsul punea o barieră de indiferenţă şi crea o organicitate nouă, impersonală şi teribil de dură” pune în evidenţă două aspecte. Pe de o parte, insensibilitatea ce caracterizează acest al doilea corp, obiect care înveleşte corpul-obiect, noul organ extra-corporal al izolării şi al bolii înăbuşite, ascunse; pe de altă parte, această barieră de indiferenţă faţă de propriul corp se ridică pentru a înlesni contactul cu celelalte corpuri, libera circulaţie în ambele sensuri. Altfel spus: „un corp tare dedesubt”, îmbrăcat în haine obişnuite, „fără nicio aparenţă exterioară a infirmităţii”. Nu hainele facilitează comuniunea; ele nu fac decât să păstreze o aparenţă de exterioritate, o urmă de civilitate mondenă în vacuitatea mundană. Ceea ce uneşte este ceea ce nu apare la vedere, ghipsul ca imagine a handicapului colectiv, interludiul fragil între corpul mumificat şi veşmântul care îl ascunde. Şi e semnificativ faptul că tocmai acest corp – cel mai dur şi totuşi cel mai fragil – reprezintă liantul, temeiul apariţiei.

Ascuns sub straturile altor „corpuri”, comprimat şi redus la ceea ce este cel mai puţin, trupul e substratul viciat, ieşit din vedere, fără imagine. Nu mai e trup de carne şi de sânge, trup al viului ce apare în golul iradiant al împlinirii de sine; e corpul gol, obiect asemănător altor obiecte. Inutil şi fără valoare, substituibil şi manipulabil. O emblemă a desuetudinii, aşa cum sexul închircit al unui pacient – altădată explodând de virilitate – „era însuşi semnul indubitabil al valorii meschine pe care, în orice caz, o poate avea trupul unui om”. Corp al derizoriului care, spuneam, decade din natura sa de trup, se desensibilizează, pactizează cu obiectele, se uniformizează până la rădăcina atrofiată. Un „ţesut cicatrizat” care îşi arată imaginea în oglinda unei pelicule de piele încreţită. La atât se reduce corpul maltratat de boală: „pielea aceea vânătă şi zbârcită, care se formează pe o rană vindecată. E o piele aproape normală, atât doar că e insensibilă la frig, la cald, ori la atingeri”. Corpul subzistă în imaginea diminuată, redusă la mai puţinul vieţii, la cicatricea ca urmă moartă. O imagine în bernă care semnifică, dar o face reflectând – in absentia – ceea ce nu (mai) este, rana în care viaţa încă palpita, simţea şi suferea. Prin luciul imaginii epidermice, se întrevede nu atât imaginea rănii carnale, scufundată într-un alt timp, cât – mai adânc – imaginea unui interior prezent, rănit iremediabil, „inimile bolnavilor” care „s-au transformat în ţesut cicatrizat… Insensibile la frig… la cald… şi la durere… Insensibile şi învineţite de duritate”. Nu este o imagine-copie a celei dintâi, nu se iveşte mimetic drept reluare iconică gratuită. Este vorba de o interiorizare sau de o încastrare a imaginii prime în fibrele existentului, propagarea în adâncime a unui reflex care taie în carne vie. Imagine surprinsă în transformare, convertită la o singură formă, ucisă. Boala coboară până la rădăcina vieţii, acolo unde ia chipul morţii, în vederea inimii împietrite. De aici, deseori, „impresia de durere şi de tortură”, „invazia rece şi deprimantă a suferinţei până la limitele trupului” (s. n.). Care limite? Cele care definesc separabilul posibil, materialul şi imaterialul ce se întreţes indistinct în stofa umană, sau cele care pun stavilă suportabilului, dincolo de care ecoul fiinţei e bruiat?

Să spunem deocamdată că există în economia romanului şi momente în care atingerea corpului redeschide orizontul percepţiei, trezeşte tactilul adormit: „Erau regiuni răcoroase şi parfumate pe trupul ei, în jurul şoldului, ca adierea subită a unui miros nou în aer liber, venit de nu se ştie unde”. Contactul febril cu corpul altuia – cel al lui Solange – dezvăluie dintr-odată un alt orizont al posibilului până atunci prohibit, peisajul trupului. O descoperire abruptă, a mâinii care atinge şi e atinsă, înaintează într-un teritoriu neexplorat, virgin. De fapt, adierea se ştie de unde vine, căci ea răspândeşte în efluvii mirosul libertăţii de a fi trup, de a trăi pe viu fiinţarea întrupată. Dar şi, în sens contrar, de a avea experienţa unui trup pe care nu-l ai, despre care nu poţi spune: corpul meu. Deposedat de trup, Emanuel se desfată în posesia trupului altuia; îl atinge, dar nu se atinge. Oricât l-ar poseda, nu îi aparţine, nu e propriul cărnii sale. Experienţa – deşi fugitivă – dă măsura exactă a defulării erotice, extatice, dar şi sentimentul că nu e decât un act compensatoriu, un surogat. Se explică astfel agasarea, respingerea ulterioară, îndepărtarea: „sentimentul imensei lui admiraţii pentru corpul ei începu să-l agaseze. (…) Ar fi vrut să nu se mai atingă de atâta perfecţiune. Ce-i folosea libertatea şi curăţia altui trup?” Perfecţiunea nu poate să rămână intactă atât timp cât e pură exterioritate; e ca şi cum am atinge intangibilul, maculându-ne de atâta imaculare. Faţă de prea puţinul corpului redus, a trăi o astfel de experienţă e prea mult. Captiv în propriul corp insensibil, nevăzut, personajul nu e liber în libertatea străinului, nu respiră sub soarele altuia, nu se vede în imaginea acestuia. Nu luminează prin sine, umbrit de altul pe care îl posedă. Cu atât mai impur cu cât intră în atingere cu o puritate, în esenţă, intangibilă. Se preferă aşa cum este, precar, carent, în deficit, dar numai pentru sine, „uşurat de un trup pe care îl conţinuse până atunci parcă împreună cu al lui sub ghips”. Mai bine mai puţinul corpului desfigurat decât prea multul ce îi pune în faţă o imagine care, prin contrast, îi arată impotenţa, i-o accentuează frustrant. Astfel încât îndepărtează această imagine excesivă, debordând de vitalitate, ca mijloc de evadare din saturaţia insuportabilului. Aboleşte corpul celuilalt, făcând imposibilă atingerea. În cursul unei convorbiri telefonice cu Solange, „atinge” doar glasul acesteia, doar voce şi respiraţie, fără corp: „Esenţa plăcerii ce o avea când o zdrobea sub ghips, dar aici, pură, fără obligaţia trupului”. Ceea ce înainte preschimba un complex de inferioritate într-unul de compensaţie aproape sadică devine acum puritate a unui contact necorporal, la distanţă. Totuşi, dacă nu atingerea corpului celuilalt, cea care revine e dorinţa; aţâţată doar prin voce, capătă ea însăşi un corp, „ca şi cum în afară de vocea aceea se transmitea prin fir şi căldura pielii ei, revărsându-i-se direct în sânge”. În absenţa corpului – a oricărui corp – singură dorinţa se autosatisface, ţâşneşte până la exces, epuizantă.

Când, după o lungă aşteptare, i se scoate ghipsul, Emanuel trăieşte experienţa unei adevărate renaşteri, care nu e numai a corpului, ci a întregii fiinţe: „A simţi corpul din nou liber i se părea ceva neobişnuit, un eveniment de început de viaţă, o nouă apariţie pe lume”. Redobândirea corporalităţii înseamnă în primul rând regăsirea simţului; percepţia de sine deschide un nou orizont, corpul respiră în libertatea recâştigată. Neobişnuitul e acum ceea ce înainte era obişnuit, devenit la rândul lui neobişnuit al lumii întoarse pe dos, comprimată în subrealitatea vieţii deviate. Normalul ca excepţie, ca paradox într-o lume aşezată strâmb. Un eveniment care pune început vieţii şi lumii, reaşezate în făgaşul lor firesc, iar din perspectiva începutului – resimţit ca absolut – corpul redevine trup, apariţie a viului, „ca şi cum însăşi fiinţa lui interioară şi secretă îşi lepăda găoacea ermetică şi apăsătoare”. În al doilea rând, fiinţa nu doar îşi află un trup pe măsură, în şi prin care să se manifeste ca fapt de a apărea şi de a fi în lume; devine întru perpetua fiinţare de sine, intră într-o nouă etapă, se deschide posibilului transfigurant, se metamorfozează precum fluturele care iese din cocon, îşi leapădă vechea condiţie şi îşi ia zborul într-o altă natură. Fiinţa doar interioară se exteriorizează, fiinţează ca apariţie a naturii în care îşi află rostul. Se înscrie în cartea naturii, aşa cum degetele scriu pe corpul atins litere fluide, un text ce iese şiroind din apele primordiale: „îşi pipăia cu degetele pielea, în extaz. Vechea tactilitate se trezea ca o caligrafie de efluvii mici şi precise ce alergau şerpuind pe dedesubt”. Corpul – noul corp – necunoscut, ca o foaie albă ce aşteaptă să fie acoperită de litere, devine trupul scris, textul pe care degetele îl scriu în atingere. Un corp viu, „gol, curat, luminos”, redat fiinţei. Experienţa e atât de proaspătă, inaugurală, încât ţine de domeniul incredibilului, al unui parcă incert: „totul parcă plutea pe o carne cu pielea nouă şi puţin iritantă. (…) Şi parcă trupul însuşi începuse, sub piele, să fiarbă încet de mulţumire” (s. n.). Un trup – în sfârşit – de carne, o carne care fierbe, palpită în ritmul vieţii, se deschide reală. Verticalizat, trupul se personalizează în imaginea propriului recunoscut, revăzut. „Un trup perfect disponibil” – nu e aceasta imaginea vie a Deschisului în care fiinţa se oferă vieţii, dându-i fiinţă? În acest context, episodul amoros cu Katty figurează drept apogeu al recuperării unei sensibilităţi pierdute: „Era ca şi cum ea ar fi atins un nou Emanuel, neted şi catifelat cu o nouă piele vibrantă şi hipersensibilă”. În opoziţie cu cealaltă experienţă erotică, expresie a neputinţei frustrante, de data aceasta trupul participă întreg, „ca într-o vâlvătaie de flăcări vii, trupeşti”, consumându-se extatic în combustia renaşterii, mistuit şi recreat din nimic.

Trupul paralizat de boală este el însuşi o limită, redus la mai puţinul fiinţării, dar la mai multul suferinţei. Suportă limitarea ca pe un dat destinal, „un infirm” devenit obiect gol, pradă golului care îl răvăşeşte. Stă la limită atât timp cât – separat de corpul lumii – acuză boala drept suportabilul la îndemână, controlat, o lume guvernată de legi proprii. „În plină înţelegere a bolii”, corpul e încă disponibil, limitat, dar viu în suferinţă, îngheţat şi totuşi aprins în speranţă. Boala este invizibilul, ceea ce macină în interior, în pofida aparenţelor păstrate. Nu se vede, nu are imagine de sine stătătoare, întrucât e tocmai ceea ce se sustrage fiinţei, o scade treptat până la scadenţă. Ce poate fi făcut până atunci? Nimic decât a păstra echilibrul fragil în condiţia limitei, a da vederii întreg vizibilul încă neafectat. Spus altfel, a propune o imagine teatrală, decorativă, care să ascundă în arrière-plan realitatea schilodită, corpul degrevat de viaţă, aşa cum ni se înfăţişează în imaginea următoare, emblematică pentru întregul roman: „o pânză subţire de cort acoperea în parte curtea şi aerul filtrat în spaţiul lui restrâns devenea mai limpede şi mai colorat, ca într-un cub de sticlă, închizând bolnavii ca într-o fantastică vitrină, cu trupuri schiloade, expuse într-un muzeu cu figuri de ceară”. Un spaţiu abolit, o realitate retrasă, acoperită, restrânsă la un minim de existenţă. Aici nu suferinţa apare în prim-plan, ci transparenţa ei, mediul translucid în care ea se tămăduieşte. Refractată în lumina cubului de sticlă, ea stă în vitrină expusă privirii ca faţadă care ascunde adevărata faţă. Faţa vie nu se arată, nu este decât în interfaţa muzeală a unui exponat, în ex-poziţia care o prezintă în afară, o smulge din sine şi o aruncă în vedere. Închidere şi deschidere totodată, căci corpul închis în suferinţă, redus la mai puţinul bolii, se recorporalizează, creşte în acest panopticum ca într-un alt corp, de aer limpede şi colorat. Căzut în dizgraţia vizibilului, se adăposteşte într-un cort al mărturiei mute.

Capitol din Scrieri V. Reflecții în sepia, Eikon, București, 2024     

INDICAȚII DE CITARE:

Dorin Ștefănescu „Până la limitele trupului” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.